A trecut ceva timp de la premiera spectacolului lui Dragoș Galgoțiu de la Teatrul Odeon cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită.Dar e un spectacol despre care merită să se scrie, chiar dacă n-au lipsit cronicile. În plus, îmi place să cred că afirmația lui Andrei Pleșu, „scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică, nu poate adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis“,e prea tranșantă, iar scrisul despre teatru are utilitatea lui. Cu spectacolul acesta, Dragoș Galgoțiu rupe, dar nu complet, seria Portretul lui Dorian Gray, Hamlet Machine, Ghilgamesh, Viața e vis – care începuse să cadă în manierism. Păstrează însă tendința expresionistă și plăcerea imaginii fastuoase, construind un Brecht destul de contra clișeelor. Piesa Arturo Ui nu a fost gîndită ca un cabaret. Și, de obicei, era montată în cheie gravă și chiar tezist. Cum și e textul acesta, parabolă explicită a ascensiunii lui Hitler, în care Reichul e ima­ginat de un orășel american, iar banda naziș­tilor – de un grup de gangsteri care pun mîna pe Trustul Conopidei, simbolul economiei locale, și supun treptat orășelul, prin corupție, șantaj, teroare și crimă. Or, Galgoțiu imaginează un cabaret, dar fără să pună actorii să cînte, mixează doar muzică specifică (poate puțin prea puternică) pe care actorii, unii cu mască vopsită pe față, evoluează aproape ca niște marionete sau clovni, în costumele somptuoase ale Doinei Levintza și într-un decor splendid al lui, desigur, Andrei Both: o suită de perdele care se ridică pe rînd și te duc dintr-un teatru într-altul, cîteva obiecte ciudate (canapea în formă de tigru). Cabaret – poate momentele muzicale sînt prea multe și, fatal, se repetă – combinat cu film mut: prologul este jucat de Ana-Maria Moldovan și Ionuț Kivu exact în maniera filmelor anilor `20 (coregrafia foarte precisă și frumoasă a lui Răzvan Mazilu e extrem de importantă în specta