Nici nu vă trece prin cap cîte se petrec la un cenaclu! Cine crede că noțiunea asta, "cenaclu", e un lucru serios se înșeală. Excepțiile (despre care se spune că confirmă regula) nu fac decît să pună în abisul gîndirii gîndirea cenaclistă. Cu cîteva excepții, învățate la școală, logica unui cenaclu e asta: ne strîngem undeva, citim, eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine, da' spui că sînt genial și eu, inimă largă, conced că și tu ești genial. În felul ăsta, toată lumea e mulțumită. Putem găsi motivul suficient pentru care restul lumii ignorante și obtuze își bagă picioarele în geniul "nostru", da' mai mult într-al meu, că, la tine, dacă nu te-aș aprecia eu, nu e cazul de așa ceva!

În 1990, odată cu eliberarea energiilor creatoare ale poporului român împilat, au revenit în public și cenaclurile. Poeții erau nevorbiți, iar cei nedebutați ardeau în focul inspirației. Așa se face că m-a invitat cineva (habar n-am cine) să mă duc la o lectură publică, la Observatorul Astronomic, pe Ana Ipătescu. Îmi iau foile bătute bine la mașină și mă prezint. Cînd colo, ce să vezi? Cezar Ivănescu venise cu discipolii, toți ca unul: melodioși, repetitivi, pătrunși. Pătrunși de geniul maestrului care le trasase drumul în viață, au dat drumul la caterincă. Ascultam împietrit o tînguială monotonă, dirijată de Cezar, care-i privea (și păstorea) cu dragoste. N-am înțeles nimic. Mi-a venit rîndul, am citit, am plecat. Acum vine și partea neplăcută. La ieșire, un june poet a venit și mi-a pupat mîna. Apoi m-a privit în ochi și a zis, sfîșietor: "Mulțumesc".

Am fugit mîncînd pămîntul!

Nici nu vă trece prin cap cîte se petrec la un cenaclu! Cine crede că noțiunea asta, "cenaclu", e un lucru serios se înșeală. Excepțiile (despre care se spune că confirmă regula) nu fac decît să pună în abisul gîndirii gîndirea cenaclistă. Cu cîteva excepții, învățate la școală, log