Friedrich Nietzsche, Filosofia în epoca tragică a grecilor,

traducere din germană de Mircea Ivănescu,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 176 pag.

Aflat la Bayreuth în primăvara lui 1873, unde se retrăsese nu doar pentru a sta în preajma lui Wagner, dar şi pentru a-şi reveni de pe urma tracasărilor îndurate în mediul academic, Nietzsche avea să citească în cerc restrîns – Erwin Rohde, Cosima şi Richard Wagner – cîteva fragmente din plănuita Filosofie în epoca tragică a grecilor, un text de strictă exegeză a gîndirii presocraticilor.

Filosoful avea 29 de ani şi se străduia să uite trauma volumului de debut, Naşterea tragediei din spiritul muzicii, a cărui apariţie însemnase caterisirea lui Nietzsche din lumea filologilor. Caterisirea îi fusese provocată de Wilamowitz- Moellendorff, al cărui articol („Filologia viitorului”), de o violenţă aproape pamfletică, pusese degetul pe hiba de metodă a lui Nietzsche: prăpastia dintre îndrăzneala ipotezelor şi lipsa de acoperire în textele vechi. Cu alte cuvinte, una e speculaţia conceptuală făcută pe seama lui Euripide şi alta e ştiinţa filologică a literei lui, iar cine pune în seama literei un spirit străin ei, doar pentru a-şi vedea adeverită demonstraţia, acela se abate de la imperativul de onestitate al breslei.

Articolul lui Wilamowitz a fost lama ghilotinei căzînd pe reputaţia de filolog a lui Nietzsche, căruia specialiştii aveau din 1872 să-i întoarcă spatele, din raţiuni de mefienţă principială: nu putea fi luat în serios un autor care răsturna etimologiile cum voia el. Boicotul pe care îl va îndura avea să fie atît de intens că nici intervenţia lui Rohde sau Deussen nu a putut înclina balanţa în favoarea prietenului. Nietzsche primise stigmatul de incompetenţă şi cu el avea să rămînă pînă la sfîrşitul vieţii. Mai mult, prestigiul de pedagog în ochii studenţilor avea să se m