Ce avem de câştigat din apartenenţa României la Uniunea Europeană?, ne întrebăm din când în când după ce nu am văzut în ultimii şase-şapte ani că ţara s-ar fi transformat spectaculos în bine de când am dobândit accesul în "clubul select european". În afara dreptului de a circula şi a munci în statele dezvoltate ale Uniunii, nu desluşim clar beneficii nemijlocite ale integrării.
Descoperim încetul cu încetul că tot pe cont propriu suntem şi că tot de munca noastră - individuală şi ca naţie - depinde ca România să arate întrucâtva mai asemănător cu o ţară din vestul continentului. Ceea ce nouă ni se dezvăluie pas cu pas, unii ne-o spun de-a dreptul. Nu numai că nu ar trebui să ne mirăm că nu s-a întâmplat mai nimic de la sine din 2007 încoace, dar nici nu ar fi cazul să ne aşteptăm la ceva diferit pentru următorul deceniu.
Am fost săptămâna trecută la Banca Naţională a României, unde l-am ascultat conferenţiind pe George Friedman, fondatorul furnizorului de informaţii şi prognoze geostrategice Stratfor. El însuşi născut în Ungaria, de unde a fugit cu familia pentru a scăpa de regimul comunist, acesta cunoaşte sentimentul existent după 1989 în ţările care au nimerit de partea nepotrivită a "cortinei de fier". Părea o descătuşare... Afirmându-şi clar opţiunea pentru Occident, cetăţenii statelor foste socialiste şi-au format convingerea că simpla apartenenţă a ţărilor lor la NATO şi Uniunea Europeană le va aduce o prosperitate comparabilă cu cea din vest.
A existat un sentiment de "răscumpărare", spune Friedman, conform căruia, dacă vom sta alături de occidentali, vom avea parte de securitate şi de nivelul lor de trai. Întregul proces de extindere a UE a fost susţinut de această speranţă nutrită în ţările care au stat pentru jumătate de veac în proximitatea de putere a Uniunii Sovietice.
După şocul financiar şi etapele recesionare care au urmat, o
