Andrei Cornea, Cuvintelnic fără frontiere,

ediţia a doua, Bucureşti,

Humanitas, 2013, 208 p.

Nota la această ediţie a doua a Cuvintelnicului fără frontiere se încheie astfel: „divergenţe politice fundamentale, dospite de drojdia vremurilor, m-au separat de această revistă ş„Observator cultural“ n. meaţ, de direcţia ei şi de mulţi dintre cei care publică acolo.”

Am ezitat citind aceste rânduri, fiindcă, în primă instanţă, le găsisem, ca intenţie, excesive. Mi se părea că ele lăsau „anecdota” să primeze în defavoarea unei cărţi cu adevărat rupte de orice convulsii zilnice (fie ele de ordin ideologic, publicistic sau uman). Recitindu-le, mi-am dat seama că, totuşi, aceste delimitări sunt necesare. În scop, aşa zicând, profilactic. Căci nu demult, prin ianuarie, Bianca Burţa- Cernat reuşea, în paginile aceluiaşi „Observator cultural”, performanţa rară de a comenta romanul Ioanei Pârvulescu, Viitorul începe luni, în cheia actualităţii politice: printre altele, tentativa de detronare a Regelui, pusă la cale de socialiştii sfârşitului de veac nouăsprezece de acolo, era văzută ca o aluzie la referendumul de-acum un an ! Cred, deci, că Andrei Cornea a procedat corect şi mai ales prudent. Dacă, cine ştie, alegaţiile despre cuvântul „cârmuitor” (care se trage din grecescul kybernáo, legat de buna practică a navigaţiei) ar fi fost răstălmăcite într-un mod similară?

Personal, aş pune între paranteze cu totul substratul politic al acestei cărţi (substrat care, chiar în optica autorului, se rezumă la „tonul amarironic al unora dintre eseuri”). Cu politicul, lucrurile stau cam la fel cum stau cu morala în viziunea lui Maiorescu. E, în mod inerent, o finalitate. Dar nu una manifestă. Iar dacă, la rigoare, am încadra Cuvintelnicul în specia satirei erudite, cred totuşi că accentul ar trebui să cadă asupra celui de-al doilea termen. Având (şi