POVESTE CU AVIATOR
Tânăra văduvă m-a luat în braţe urlând
Şi m-a sărutat apăsat pe gură
El era mort de ieri după amiază
Alături în coşciugul închis erau câteva bucăţi
Din trupul aviatorului Bucăţi adunate grijuliu de pe câmpul
Unde se prăbuşise avionul
Deasupra coşciugului erau şapca aviatorului
Şi câteva decoraţii
Căzuse la datorie pilotul
Cum spuseseră în mai multe rânduri
Vorbeţii de ocazie în haine de paradă
Nu ştiam că datoria pilotului era să se prăbuşească
Cu avion cu tot cu viaţă cu tot
Peste un câmp într-o toamnă
Într-o moarte ...
Deasupra treceau avioane desenând pe cer cercuri albe tremurânde
Care mai apoi la câteva secunde se transformau
În inimi de abur albe încremenite
Erau semnele de preţuire din partea aviatorilor vii
Pentru aviatorul mort
Atât mai puteau să facă pentru el aviatorii
Atunci ea m-a sărutat apăsat pe gură – buzele-mi sângerează şi acum
Nu înţelesesem mare lucru din câte se întâmplaseră mai înainte
Dar cât de mult l-a iubit cât de mult îl iubea cât de mult îi va lipsi
Atunci am simţit într-o mare durere de sărut însângerat ...
CADRAN INCERT
În vagonul de clasa a II a cam înghesuit şi insalubru
Cu locuri la comun
Doi bătâni încearcă să-şi potrivească ceasurile
Unul după celălalt
Concluzionează că niciun timp nu este bun
Şi mă întreabă
Câte ore sunt la mine
Nu sunt de acord nici cu timpul meu ...
Ei spun că totul este eronat
Timpul lor ... timpul meu ...
De aceea voi încerca să-mi iau zborul
Voi pluti perfect orizontal
Cam la două palme deasupra lor
Aşa se pot vedea clar secun
