O personalitate scrie în această rubrică despre lecturile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului Ştefan Mitroi.
Ce mare, ce imens noroc am avut descoperind cărţile şi scrisul! Cum am descoperit cărţile şi literatura, nu ştiu! În mod normal, n-ar fi trebuit să se întâmple un asemenea lucru. Judecând după logica locului în care m-am născut, nu se mai pomenise niciodată pe acolo vreun copil care să vrea să se joace cu cuvintele, ca şi cum acestea ar fi fost soldăţei de plumb.
Poate tocmai din cauza faptului că erau făcute din cuvinte, nici nu prea existau cărţi prin casele oamenilor. În orice caz, în casa părinţilor mei nu exista niciuna. Cuvinte erau destule, chiar toate, pot spune, acolo, în satul venirii mele pe lume, un sat de câmpie, din care cel mai departe puteai să ajungi, cu privirea vreau să spun, la cer, iar cu buricele degetelor şi cu călcâiele, apoi cu întregul trup, asta la urmă de tot, în pămînt.
Cam pe aici, adică între cer şi pământ, mi-am petrecut primii ani de viaţă. Ce-i drept, şi pe următorii, ca şi pe cei care au venit după următorii, însă numai despre primii vreau să vorbesc. Se prea poate ca toţi anii din viaţa omului să fie primii, ceea ce înseamnă că şi din viaţa mea, deoarece în ultimul timp am tot mai des convingerea că sunt om.
ÎN CASA PĂRINŢILOR MEI NU ERA NICIO CARTE
Vasăzică, atunci, în anii aceia de început, mi s-a năzărit să mă folosesc de cuvinte altfel de cum o făceau oamenii ceilalţi, între care şi părinţii mei. M-am pomenit podidit de dorinţa de a le aşterne pe hârtie, ciudăţenie nemaivăzută, repet, prin partea locului. De aceea se şi uitau cei din jur ca la o arătare la mine.
Adică ce, nu puteam să mă mir aşa cum se mirau ei? Nu puteam să înjur, să mă bucur, să tac, să strig, să plâng sau să râd la fel ca ei? Puteam, sigur că puteam
