Biografia arheologului, literatului şi istoricului de artă Oreste Tafrali (1876–1937) cuprinde o sumă apreciabilă de erori, denaturări şi, mai ales, calomnii, din cele mai odioase cu putinţă, care au contribuit, în timp, la conturarea unui portret cu totul inadecvat şi greu, foarte greu de acceptat.

Instruit şi format în metropole culturale europene, precum Paris, Roma şi Atena, ascultând cursurile şi prelegerile universitare ale unor celebrităţi în domeniul istoriei antice, epigrafiei şi arheologiei, frecventând cu asiduitate biblioteci, muzee şi arhive de specialitate, Oreste Tafrali s-a impus, mai întâi, în Occident, unde a fost apreciat, cu justeţe, şi apoi, în România.

Lecţiile temeinice, pe care le-a ţinut cu punctualitate, la Facultatea de Litere din Iaşi, organizarea Muzeului de Antichităţi1, cercetările de teren, studiile şi cercetările aprofundate în laboratoare şi biblioteci l-au ţinut departe de viaţa politică şi de intrigile unei lumi nefrecventabile.

Literatura sa epistolară, interesantă şi extrem de valoroasă prin notele şi precizările pe care le conţine, relevă existenţa unui autentic cărturar dispus să colaboreze numai cu unii dintre contemporanii săi.

Revelatoare sunt epistolele trimise lui Cezar Petrescu (1892–1960), director al revistei Gândirea, căruia nu-i refuză invitaţia de a fi prezent în paginile unei publicaţii occidentale.

Interesantă şi extrem de convingătoare este şi epistola, unica, trimisă lui Nicolae Iorga, în care i se destăinuie cu sinceritate şi în care mărturiseşte că în România nu e suficientă ştiinţa de carte. Mai trebuie, imperios, şi altceva. Ceea ce lui Oreste Tafrali îi lipsea.

Epistola expediată Sabinei Cantacuzino (1863–1944) se constituie, de fapt, într-un incendiar rechizitoriu asupra învăţământului şi cercetării din perioada interbelică.

Însemnările şi observaţiile lui O