Unanimitatea consensuală din jurul democrației de fațadă după tumultoșii ani ’90 a contribuit la transformarea unei stări de spirit într-o ideologie simplistă. Nu e de mirare că în spatele acestui consens stă vidul! Și, dacă această evoluție nu este o excepție românească, toate statele postcomuniste trecînd, mai mult sau mai puțin, prin aceleași prefaceri, în Romania, confuzia în privința formei regimului politic – parlamentar sau semiprezidențial? – a favorizat efectele perverse. Dincolo de faptul ca această dezvoltare a condus la apariția unor partide clientelare sau charismatice – inhibînd, în schimb, consolidarea partidelor programatice –, tendințele bonapartiste (prezente încă de la începutul aventurii statale românești, cu Alexandru Ioan Cuza) au deturnat țara de pe autostrada democrației pe un drum lăturalnic și sinuos. Pornită pe acest drum, politica românească avea toate şansele să se rătăcească! Deja, democrația românească de vitrină, analizată cu atîta luciditate încă din 1936 de Mattei Dogan, eșuase în încercarea de a asigura stabilitate şi prosperitate în faţa succesivelor bonapartisme de la sfârşitul anilor ’30 şi începutul anilor ’40. Prezentate ca soluții salvatoare, bonapartismele nu au făcut decît să pregătească terenul instalării comunismului. Repetatele scandaluri de corupţie făceau echilibrul politic tot mai precar, iar obsesia majorităţii unui singur partid, care a dus la reforma electorală din 1926, nu a făcut decît să adîncească falia dintre o clasă politică autistă şi o societate românească ambiguă în faţa modernităţii. Absenţa oricărei reacții structurate faţă de lovitura regală din februarie 1938 probează criza apetitului democratic la românii între cele două războaie mondiale. După 1990, compromisul instituțional dintre supravituitorii organizați ai „vechiului regim“ și noua „burghezie de mucava“ – camuflată în spatele unei clase po