Despre dispariţia mamuţilor din preistorie există mai multe teorii (legate de schimbările climatice, apariţia unui virus ori a unei bacterii, extinderea rasei umane, implicit vânarea mamuţilor). Cea legată de schimbările climatice e cea pe care, personal, o consider a fi cea mai apropiată de adevăr – încălzirea gobală a dus la expansiunea pădurilor în defavoarea câmpiilor. Deşi, teoretic, erau cel mai bine adaptaţi să reziste la cele mai aspre condiţii de viaţă, aveau nevoie de resurse uriaşe pentru a supravieţui. Când resursele s-au diminuat, populaţia de mamuţi s-a redus substanţial (ajungând la un număr de exemplare care a făcut-o vulnerabilă şi la vânătoare şi/sau la apariţia unui virus ori bacterie). Aşadar, faptul că eşti „mare” sau „cel mai mare” nu e o garanţie a supravieţurii. Dimpotrivă, resursele uriaşe de care ai nevoie pentru a te întreţine (cele care te fac „mare”) reprezintă, de fapt, „călcâiul lui Ahile”.
În situaţia mamuţilor preistorici se află astăzi companiile miniere de exploatare a aurului de peste tot din lume. Creşterea preţului aurului după 2008 (odată cu criza) le-a făcut să se extindă mult mai mult decât le ţinea plapuma. Ignorând un lucru în lăcomia lor: că lucrurile se mai schimbă. Când consumi resurse uriaşe pentru a fi „mare”, orice schimbare (reducere) a acestora te face vulnerabil.
***
Jurnalistul Eric Reguly, de la cel mai popular ziar canadian, „The Globe and Mail”, urmăreşte activitatea firmelor miniere cu sediul în Canada de ani buni. Pentru reportajul „How far to go for gold?” (din octombrie 2010), legat de cazul Roşia Montana, a fost, de altfel, şi premiat. Într-un articol din această lună, „A nugget of wisdom for gold miners: Think small”, Eric Reguly analizează situaţia în care se află companii miniere de exploatare a aurului, mai mari sau mai mici. „Cred că îmi imaginez ce cred directorii executivi ai comp
