Săptămâna trecută, la şedinţa comună a grupurilor PNL din Camera Deputaţilor şi Senat, printre alte idei de revoluţionare a Constituţiei, s-a aruncat pe masă ideea umplerii de conţinut, de fapt de consecinţe juridice, a instituţiei moţiunii simple.

Definiţia ei este dată de Art. 112 alin 2 din Constituţie: "Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări."

Articolul nu spune practic mai nimic, dar ceea ce ştim cu toţii este faptul că la nivel constituţional, deşi parlamentul poate, prin moţiunea de cenzură, să demită un guvern întreg, nu are posibilitatea de a demite un singur membru al guvernului printr-o moţiune.

Şi uite aşa, pe fir înapoi, am ajuns la decizia Curţii Constituţionale nr 148/2007 în care se face o discuţie cu privire la efectele unei moţiuni simple, pornind de la constituţionalitatea Regulamentului Senatului, care prevede că moţiunile simple „sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate.”

Şi, ne spune Curtea în întelepciunea ei aşa: „Prin moţiunea simplă s-a pus la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia. Moţiunea simplă are, însă, efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moţiunii simple nu atrage consecinţa anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situaţia în care executivul ignoră moţiunea simplă, cele două Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se impune, l