Amintirile, s-ar spune, complică lucrurile. Cu toate astea, tonul poeziilor lui A.E. Baconsky din Fluxul memoriei (ediţie retrospectivă, Editura pentru Literatură, 1967) e de eliberare împăcată, de întoarcere firească la esenţe.

„Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am/ Decât un drum prin iarbă, un singur drum şi-o poartă/ Prin care voi pătrunde, ca lunancet prin geam,/ Sau liniştea din sălcii rotind în Marea Moartă.” (Transfigurare). Amintirile servesc de bemol, de limită a vanităţilor, cu care se încearcă, degeaba, putinţele omeneşti. Amintiri egoiste, în felul lor, vorbind de revelaţiile domoale, limpezitoare, ale unui singur om, însă mişcând coarda clară a trecutului fiecăruia. „Destin al unor veşnic pierdute giuvaere” e soarta timpului pe care-l preţuim nechibzuit, strângând experienţe pe care nu le trăim cât trebuie. „Ani rătăciţi, nu v-am trăit!” nu e un strigăt de revoltă, care ar transforma regretul în melodramă, ci o constatare care nu cere îndreptări. Prin expresionismul acestor demascări ale greşelii, în parte inevitabilă, în parte consimţită, nu trece prea multă pasiune. „Dar strigătul rămâne înnăbuşit în piept./ Nu chem pe nimeni – toate aşa au fost să fie –/ Nu mi-a fost scris să caut, să cer şi să aştept/ Şi-oricât de mare-i, timpul nu mi-e icoană mie.” (Fluxul memoriei). Consolare? Reproş? Poză? Un amestec fără zaţuri, fără drojdii, fără fierbere. Un supot pentru de ici, de colo de imagini o fâşie...

Sunt, însă, deşi abia sugerate, într-un decor de pictură cu flori, şi amintiri mai intense: „Doarme în liniştea câmpului goală/ Întinsă, uşor aplecată pe umărul drept –/ Ghioceii se-nalţă lipindu-şi urechea de sâni/ Ca să-i asculte cântecul inimii.” Ce nu se spune se împrăştie ca un secret suav din tijă în tijă, dintr-o structură fragilă în alta. Preajma se umple aproape fără voie de contururile carnale şi sonore ale oamenilor