Aşa a definit Ana Blandiana, în preambulul Recviem-ului pentru victimele Sighetului, cei douăzeci de ani de când există Memorialul: un miracol. După ce directorul Filarmonicii, Andrei Dimitriu, gazda lansării de carte şi a concertului din seara de 15 mai de la Ateneu, a elogiat succesul unei întreprinderi solitare, girate de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, dar cu o incredibilă forţă de a aduna oamenii şi de a-i face să-şi aducă aminte, răspunsul a fost normal era să nu reuşim. De fapt, nici măcar supravieţuirea miraculoasă a unui proiect grevat de multe piedici nu a prilejuit momentul festiv de la Ateneu, ci o reuşită mult mai profundă, care se suprapune peste cei 20 de ani de existenţă a Memorialului: „În momentul în care, în 1993, Consiliul Europei – una dintre instituţiile definitorii ale Europei – a luat sub egida sa proiectul, el şi-a asumat în mod instituţional punctul de vedere al victimelor comunismului asupra istoriei. [...] Aceasta este tema profundă a jubileului de azi, acesta este momentul pe care îl sărbătorim, momentul din care istoria secolului trecut, şi chiar a celui prezent, a început să fie înţeleasă şi din perspectiva victimelor comunismului. Acestei esenţiale schimbări de perspectivă i se datorează nominalizarea din 1997 a Memorialului Sighet, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Franţa, printre primele trei locuri ale memoriei europene, ca şi extraordinara frază din discursul preşedintelui Parlamentului european Jerzi Buzek, la deschiderea la Bruxelles a expoziţiei noastre Memoria ca formă de justiţie, în care vorbeşte despre foştii deţinuţi politici ca despre «adevăraţii eliberatori ai Europei». Suntem aici împreună pentru ca în mijlocul lumii tot mai blazate de consum, tot mai indiferente atât la suferinţele trecutului, cât şi la pericolele viitorului această aniversare să producă o tresărire de conştiinţă şi, mai a