Doi critici şi-au pus mai accentuat amprenta asupra dezvoltării literaturii şi culturii noastre din ultimii cincizeci de ani. Cel dintâi este Nicolae Manolescu, atras în special de critica de întîmpinare, bucuros că poate citi primul o carte şi se poate pronunţa asupra ei, oferind şi un prim verdict de situare critică, şi Eugen Simion, care, în timp ce colegul său de rubrică ţinea cronica literară la „Contemporanul” şi România literară, cel de al doilea venea să nuanţeze impresia de lectură, s-o adâncească şi s-o fixeze mai hotărât în conştiinţa publică, prin articole tematice şi eseuri de largă respiraţie. Aşa după cum întâia arătură are nevoie de o afânare şi o îmbucătăţire a brazdelor mari, aşa critica lui Eugen Simion aducea după sine acel proces de reafânare a solului critic, prin întreţinerea acestuia în stare de permanentă fertilitate. Critica celor doi, departe de a genera o stare de opoziţie şi de tensiune, a fost de fiecare dată o critică complementară, de susţinere reciprocă şi de veghere permanentă la păstrarea unui climat cultural cât mai favorabil diversităţii de opinii şi de confruntări ideologice. În timp ce primul opera cu judecăţi mai tranşante şi cu formulări care implicau o anumită severitate în definiri şi caracterizări, cel de-al doilea era mai atent la amănuntul semnificativ, mai elaborat şi mai grijuliu în învăluiri succesive, mai atent la nuanţe şi la reverberaţiile produse, cu o grijă sporită pentru o plasare cât mai exactă în context. În timp ce la primul putem vorbi de o anumită fermitate, de o predilecţie vizibilă spre austeritate, de o oarecare grabă în a-şi proba funcţionalitatea, preocupat înainte de toate de a oferi o cât mai exactă percepţie a genului proxim şi a diferenţei specifice, cel de al doilea părea că se lasă antrenat în degustarea pe îndelete şi fără grabă a produsului examinat, neevitând digresiunile, parantezele, stilul c