Viorel Mureşan, Colecţia de călimări 2,
Zalău, Editura Caiete Silvane, 2013, 293 pag.
În postura de critic, echinoxistul Viorel Mureşan atestă câteva atribute imediat vizibile: temperanţa, buna strunire a frazei, mişcarea în interiorul unor generaţii şi tendinţe pe care le cunoaşte temeinic şi, nu în ultimul rând, un fel de sfătoşenie tipică zonei pe care o reprezintă, mai ales dacă ţinem seama că are ascenedenţă maramureşeană. Poetului din el îi face neîndoios plăcere să-i promoveze pe confraţii stihuitori, şi nu ne mirăm că peste două sute de pagini reprezintă comentarii la volume de versuri apărute mai ales în ultimii ani. Sigur că îl citează, cu paradoxale delicii, pe epistolierul Rilke – o secvenţă consistentă a cărţii este dedicată interpretării, text cu text, a celor zece scrisori adresate unui „tânăr poet”, Franz Xaver Kappus, născut, întâmplător, la Timişoara – : „...citiţi cât mai puţine lucruri estetic-critice – sunt ori opinii polemice sclerozate, ajunse să nu mai aibă sens în înţenenirea lor lipsită de viaţă, ori sunt jocuri abile de cuvinte” etc. Un poet ar jubila la auzirea unor atari gânduri, care concluzionează că solitudinea artei, obligatorie, e atât de mare, încât orice act critic este, pe cât de impenitent, pe atât de redundant. Peisajul critic neorganizându-se, însă, prin contribuţiile poeţilor, şi nici prin urmarea literală a sfatului dat de autorul Elegiilor duineze, ci de către minţi conceptualizante, se înţelege că lectura dorită liberă, neescortată, nu este decât un frumos mit. De aceea, nu-i rămâne lui Viorel Mureşan, ca, de altminteri, şi altor poeţi-critici de ieri şi de azi, decât să se instaleze în această aparentă tensiune dintre două câmpuri de creaţie, unul celebrând instaurarea, în regim cvasi-autist, a unui univers întreg, altul evaluândul cu grile care, evident, în cele mai multe cazuri, îi par inadecvate pri