Zilele trecute, am dat peste un articol despre copiat, scris din perspectiva unui profesor. Ce-i drept, copiatul a căpătat în ultimul timp un statut aproape religios. Crez, pentru cei din bănci, demon, pentru cei de la catedră, copiatul a devenit atât de obişnuit, încât nici nu mai e considerat o problemă.

De obicei, copiatul are loc atunci când materia la care ar trebui să înveţi este atât de puţin relevantă, încât a învăţa înseamnă, de fapt, a memora nişte noţiuni pe care să le uiţi imediat după ce dai testul. În contextul acesta, niciun elev nu este dispus să-şi piardă timpul liber fără a obţine nici măcar câteva informaţii folositoare în schimb. Într-adevăr, e inevitabil ca astfel de materii şi profesorii care le predau să existe, pentru că şi ei trebuie să mănânce o pâine, la sfârşitul zilei.

Dar elevul român se adaptează. De la smartphone-uri la pixuri cu mp3 player şi căşti cu bluetooth, silitorii noştri elevi sunt olimpici în ale trişatului. Efortul depus pentru a trişa eficient îl depăşeşte cu mult pe cel pe care l-ar depune învăţând. Avem o piaţă extraordinară pentru ”ajutoare de copiat”, iar sila de a citi măcar o dată o lecţie amărâtă e vizibilă pe feţele tuturor. E deja un stil de viaţă, un stil de a ”învăţa”. Mai grav şi chiar ironic este când auzi copilaşii de clasa a doua discutând despre ultimul test la religie, unde au copiat cele 15 rugăciuni, fără vreo urmă de remuşcare.

Cu toate că se promovează de cum auzi pentru prima dată clopoţelul, copiatul, ca unică metodă de avansare, este condamnabil, indiferent de motivaţie. Trist este că unora li se pare singura modalitate pentru a obţine mult dorita notă de trecere, iar după ce patru ani de liceu citesc materia pentru prima oară în timpul testului, iar în facultate abia trec pe la cursuri, se plâng că au făcut o şcoală degeaba şi că nu au destule cunoştinţe pentru a lucra în domeniu