"Marinarii au multe în comun cu monahii"
Eugen Tănăsescu e preot, dar înainte de a studia Teologia, a absolvit Institutul de Marină şi a şi navigat de câteva ori pe mare. Şi-a dorit mult să bată lumea în lung şi în lat. Dar Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În loc de oceane, l-a făcut să-şi dorească o viaţă simplă, de monah, într-un schit. Dar visul nu i s-a împlinit până la capăt. A sfârşit în cele din urmă ca preot misionar, la Constanţa. Acum conduce radioul bisericii şi spovedeşte marinari. E felul său de a nu-şi trăda prima iubire - marea
Biserica arsă
Din fragedă copilărie îl urmăreşte o imagine. Una care nu i s-a şters. Nicicum, niciodată. Era în biserica satului, cu bunicul. Biserica arsese şi era acum neagră. Neagră ca şi stranele, analogul şi sfeşnicele care încă fumegau. Dar, între ele, printre cărbunii încă aprinşi, în mijlocul Sfântului Altar, străjuită de o cruce, înnegrită şi ea de fum, stătea Sfânta Masă. Albă, neatinsă. Era ireal de curată, de parcă focul nu îndrăznise să-i cuprindă muchiile drepte, în faţa cărora preotul preschimba, duminică de duminică, vinul în Sânge şi pâinea în Trup.
"Îmi amintesc că l-am întrebat pe bunicul - «De ce Sfânta Masă nu este şi ea înnegrită de fum?» Mi-a răspuns că e din piatră şi de aceea nu arsese. Dar eu am ştiut de atunci, şi ştiu şi acum, că piatra se înnegreşte într-un incendiu, se afumă, şi că ceea ce aveam de fapt în faţa ochilor era o minune. Prima minune pe care am văzut-o în viaţă. Şi care m-a marcat. Pentru totdeauna".
Şi ar mai fi ceva. O carte. O carte pe care a văzut-o pe
Preot la marginea mării masa bunicului. Era întotdeauna acolo. Imensă. Veche. Învelită în hârtie de ziar, aşa cum erau toate cărţile bunicului. Pe asta o citea mereu, pe celelalte, însă, doar din când în când. O Biblie. Cu hârtie subţire şi fină, care foşnea încet, atu
