O tânără stă în hamacul ascuns într-un colţ de umbră din grădină. A fost atentă când şi-a pus rochia neagră cu fustă bogată, şi-a aranjat părul după moda vremii, iar din bibliotecă şi-a ales o carte romanţată. Acum este visătoare. Stă întinsă pe hamac şi nu prea. Pe genunchi are cartea deschisă, dar a abandonat lectura. Şi-a culcat capul pe braţ şi aşteaptă să-i zboare gândurile dincolo de timp... Cât de mult o fi admirat pictorul această imagine încât a recompus-o pe o placă de lemn de câţiva centimetri pătraţi... E semnată. Cu roşu, în clar: Aman. O altă bucată de lemn, şi mai mică, a fost aleasă de Aman pentru o compoziţie ceva mai complicată dar la fel de delicată, ceva mai bogată în detalii şi finisată cu stropi de culoare. „În grădină”, o altă scenă de lectură, sub protecţia unei umbrele, cu picioarele aşezate comod pe un scăunel, printre flori. 1879 a fost anul de graţie al acestei picturi.

Nu prea te mai gândeşti la „carele cu boi” când vezi aşa minunăţii. Şi Grigorescu a admirat aceste subiecte şi le-a exersat magistral. Dar Aman le-a început. Şi le-a transferat şi altora plăcerea de a vedea lumea cu ochi de artist. El este pictorul care a deschis românilor calea spre meseria de artist. El a ştiut, ca nimeni altul, să folosească miniatura şi pânza monumentală, acul pentru gravură fină şi pensula pentru a imortaliza istoria. I-au plăcut luxul şi istoria, viaţa dulce şi agitaţia momentului, viitorul revoluţionar şi clipa de linişte de acasă... La el şi ţărăncuţele sunt altfel, aşa cum se vede în „După mure”, acvaforte şi ac, din 1875...

Şi nu doar Aman a „jucat” în liga mică: avem desene, portrete, schiţe exemplare pentru tablouri celebre, picturi fermecătoare ale lui Pallady, Baba, Ciucurencu, Catargi, Luchian, Andreescu şi chair Grigorescu care sunt condensate pe suprafeţe doar cu puţin mai mari decât o carte poştală...

Excelăm în lum