La mijlocul lunii iulie 1985, preotul şi profesorul Ştefan Manciulea, un cărturar blăjean de trudă benedictină, ultimul reprezentant al Şcolii Ardelene, lua drumul veşniciei. La slujba de înmormântare din curtea profesorului a ţinut o predică funebră, care s-a transformat treptat într-un veritabil panegiric, episcopul de atunci (în clandestinitate), Alexandru Todea, fostul său elev la Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj.

Ştefan Manciulea revenea la Blaj în 1929 la catedra de geografie, după câţiva ani de activitate didactică la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, şi va funcţiona aici până în 1937, iar Alexandru Todea, după şcoala primară în satul natal şi după gimnaziul la Reghin – urmează Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj luându-şi bacalaureatul în 1933. Aşadar, Ştefan Manciulea i-a fost profesor timp de patru ani. După 1948 ambii au fost îndepărtaţi de la preoţie şi profesorat şi au îndurat calvarul temniţelor comuniste, al căror nume înfiorează şi astăzi la simpla rostire. După ieşirea din închisoare, în 1964, Ştefan Manciulea şi-a continuat în solitudine munca de cercetare, prestând pentru întreţinerea familiei munci precum cea de grădinar la Sanatoriul TBC – găzduit , spre batjocorirea Blajului, în localul vechii Academii Teologice, instituţia de învăţământ – emblemă a Micii Rome, sau om de serviciu şi administrator la Şcoala Normală de Învăţători, iar Alexandru Todea şi-a continuat misiunea sacerdotală în clandestinitate, cu un curaj comparabil cu al vechilor apostoli.

Ca şi în celelalte volume, corespondenţa a fost pusă la dispoziţia editorilor de către Ştefania (Didi) Manciulea, fiica învăţatului dascăl, căreia, i se aduc, postum, cuvenitele mulţumiri.

Corespondenţa se întinde pe trei luştri, între 1969-1974; nu este propriuzis un dialog epistolar, pentru că avem in extenso doar scrisorile „ucenicului” (Al. Todea) către magistru (Ş