Am asistat trişti şi abătuţi la sărbătorirea zilei de 10 mai 2013, an tridecafobic, din păcate. De fapt, 10 Mai, reprezintă, istoriceşte vorbind, adevărata zi naţională a românilor, concentrându-se, în această magică zi aniversară, evenimente care ne-au consacrat definitiv ca neam şi ţară.

Spre nefericirea noastră, bătrânul şi înţeleptul nostru rege a lipsit. A trebuit să stea lângă regina Sa şi a noastră, Ana, o regină cu un suflet mare, cu nume predestinat să fie zidit în templul sacru al memoriei românilor, pe vecie. Chiar dacă regii nu ne-au fost alături, cu trupul şi cu fapta, în anii noştri de pribegie comunistă, sufletul lor curat a rămas în inima fiecăruia dintre noi, chiar dacă familia regală alungată prin străinătăţi îşi purta, în spate, povara suferinţelor noastre, fără voia lor.

Am reascultat adevăratul Imn Naţional. Acel minunat Imn compus de părintele muzicii militare româneşti, Eduard Hübsch, neamţul naturalizat la noi, în acelaşi timp, compozitorul primului şi minunatului Imn Naţional al cărui text muzical s-a aşezat în chip fericit, simbiotic aş zice, pe versurile minunate ale bardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, Imn ale cărui acorduri minunate au sunat la marile sărbători naţionale şi în momente de grea cumpănă pentru ţara românilor, vreme de trei generaţii. Adică a fost cântat cu mândrie imensă de străbunicii, bunicii şi părinţii noştri.

Un marş triumfal, minunat, scris într-o gamă majoră, spre a ne mişca profuns, spre a ne dinamiza sufletele, spre a ne face să vibrăm laolaltă cu ţara, cu românii şi cu regii noştri patrioţi, un Imn scris pentru gloria unui popor mare, cu o istorie îndelungată.

De la 1866 încoace, realităţile politice ale vremii au obligat monarhii să adopte un sistem de apărarea naţională funcţie de inamicul de la Est, care nu s-a lăsat până nu a purces la alungarea tânărului nostru rege, în acel dec