Nicolae Stan, Ceaţă pe Tamisa,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013, 384 pag.
La şaizeci de ani, Nicolae Stan a rămas un prozator discret, îndrăgostit iremediabil de construcţia realistă prin mijloace textua- liste. Evident că formula pare astăzi depăşită, însă scriitorul şi-a climatizat viziunea la graniţa dintre cele două perspective dominante la mijlocul deceniului nouă.
Între „realiştii” şi textualiştii optzecişti, Nicolae Stan a încercat să jongleze cu filosofia, aşa cum se poate ea plia discursului postmodernist. Cartea despre Nietzsche, scrisă cu nerv şi talent literar, stă mărturie pentru inventarul nihilist căruia i se dedică, acribios, scriitorul. Era de înţeles de ce în prozele din Boare pe Waterloo (1984) nu reuşea să omogenizeze viziunea istoricistă. Îşi lua însă revanşa cu romanul Apă neagră (1999). Aici impulsurile filosofice nu mai sunt camuflate savant în interogaţii magice şi tuşe fantastice. Radiografia satului din roman nu trece de o formulă în care ştiinţa istoriei era tratată la loc de cinste între avariile unei lumi vicioase, ce plonja în apocalipse previzibile. Prozatorul este interesat de analogiile dintre haosul totalitar şi cel postrevoluţionar, insistând asupra defrişării spirituale.
Între singurătatea forţată demografic şi căderile în viciu şi boală se resemna şi eroul din romanul Aşezarea (1989). Şerban Ghika, un filosof trecând prin experienţa unui Hans Castorp autohton, deosebea, tardiv, condiţia derizoriului. Între supravieţuire şi aşteptare, el anunţă căderile în text ale eroului din cel mai recent roman: Ceaţă pe Tamisa. Hans Christian Dietrich descoperă şapte caiete ale bunicului mort în România anului 2035. El reconstituie romanul Spectacolul, scris de înaintaş, mai întâi detaşat, apoi scufundat până la limita paranoidă în magma textului.
Nicolae Stan face ce ştie mai bine. Constr
