- Social - nr. 100 / 24 Mai, 2013 "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Evanghelia dupa Ioan 20, 29) Detinem, prin credinta, accesul catre singura Persoana din istoria umanitatii care ne-a demonstrat inaugural, prin Inviere, ca iubirea e mai tare decat moartea. Detaliind, putem intelege de aici ca, din captivitatea mortii spirituale, nu poti iesi decat iubind originar (paradisiac) si original (autentic, fara falsuri), tocmai pentru faptul ca a iubi inseamna a trai relational, comunional, a fi viu, si, in consecinta, a batjocori si sfida moartea. Cat priveste moartea fizica, prin asumarea ei de catre Hristos, aceasta nu mai reprezinta pentru noi o captivitate, ci o rapire iubitoare si izbavitoare intr-o alta dimensiune a existentei acoperita de mister si numita Imparatie, dar in acelasi timp dezvaluita fulgurant in spatiul eclesial, mai cu seama in Liturghia Bisericii. Revenind, insa, constatam cu surprindere ca avem mari neputinte in a accepta un asemenea adevar. Mai intai, din cauza neconvingerii noastre ca avem de-a face cu un Adevar intreg, metalogic, dumnezeiec, in fata caruia e mai usor sa blamezi decat sa ingenunchezi rugator. De fapt, am uitat ca, de ceva timp incoace, pe omul zilelor noastre nu-l mai poate ingenunchea nimeni si nimic. E prea umilitoare starea de ingenuncheat, proprie doar caracterelor slabe si dependente existential. Apoi, ne-am obisnuit atat de mult cu primatul unor mentalitati morbide si destine frante de moarte, incat devine greu sa mai crezi ca ultimul cuvant nu-l are moartea. Intr-un astfel de climat, acel exclamativ "Hristos a inviat!” pare dintr-o alta lume, impropriu si neadecvat unei "civilizatii” a defunctilor. Cu toate acestea, Hristos a inviat intr-o lume a necredinciosilor si orgoliilor hranite cu autosuficiente. Dumnezeu fusese/este redus la statura de "Amagitor” (cf. Matei 27, 63), cu convingerea ferma ca timpul Lui a