Ultimele flori ale primăverii sunt şi cele cu proprietăţile vindecătoare cele mai intense. Hrănite de ploi, scăldate în lumină de soarele tot mai puternic şi mângâiate de vânturile blânde ale lui Mai, aceste flori sunt, pe bună dreptate, considerate elixire de vindecare. Să cunoaştem împreună florile de soc, unul dintre leacurile cele mai folosite în medicina tradiţională românească
Despre soc, în popor se ştie de veacuri că este un copac altfel. Pe florile sale nu se aşează nici o albină, frunzele şi scoarţa sa nu tentează nici un ierbivor, iar crenguţele sale sunt goale pe mijloc. Apoi, socul este cel care vesteşte că primăvara s-a sfârşit şi rămân la putere dogoritoarele zile de vară, bucheţelele sale albe şi parfumate fiind ultimele flori ale primăverii. Socul este recunoscut, deopotrivă în folclorul românesc şi în cel european, drept plantă de leac, dar şi magică. În satele din nordul Moldovei şi din Ardeal, se spunea că socul este ocrotit de către "iele" sau de către "cei din vânt". De aceea, el rareori este lovit de trăsnet, creşte pe orice fel de pământ şi nu este năpădit de omizi sau de alţi stricători. Se mai spunea că atingerea ramurilor sale este binefăcătoare pentru cei bolnavi, dar nu trebuie să dormi sub soc, mai ales dacă este înflorit, pentru că "cei din vânt" te pot îmbolnăvi, supăraţi că le-ai încălcat teritoriul. În Anglia şi în Scandinavia, era considerată o mare greşeală să tai un soc, mai ales dacă era bătrân, pentru că în ramurile sale şi-ar avea sălaş tot felul de duhuri ale naturii, care când se întorc pe înserat acasă şi îşi găsesc locuinţa distrusă, se răzbună teribil pe făptaş. Nenumărate mituri şi legende există despre soc din Orientul Mijlociu şi până în nordul Europei şi al Africii, limitele imensului său areal. La aceste mituri străvechi tind să mai adauge câteva şi cercetările ştiinţifice, care scot în evidenţă propriet
