László Krasznahorkai, Satantango,
traducere din limba maghiară de Anamaria Pop, Bucureşti,
Curtea Veche Publishing, 2012, 320 p.
În 1975, matematicianul Benoît Mandelbrot definea nişte obiecte geometrice a căror structură poate fi divizată în părţi tot mai mici, astfel încât acestea să semene leit cu întregul. Le-a numit fractali. În lumea din jur, astfel de structuri sunt destul de lesne de recunoscut în natură, în forma norilor, a fulgilor de zăpadă, a cristalelor de gheaţă sau a crestelor montane, iar în artă în picturile lui Jackson Pollock sau într-un roman precum cel al lui David Foster Wallace, Infinite Jest. Aproape sigur fără voia lui, şi László Krasznahorkai reuşeşte să scrie o carte-fractal, Satantango, apărută la sfârşitul anului trecut în colecţia Byblos la Curtea Veche Publishing.
Volumul a văzut pentru prima oară lumina tiparului în 1985, într-un tiraj foarte restrâns. Într-o Ungarie care trăia anii tot mai negri şi irespirabili dinaintea prăbuşirii regimului comunist, nu-i de mirare că Satantango nu a putut cunoaşte un succes mai mare, şi că a circulat mai mult pe sub mână. Mai mult, textul lui László Krasznahorkai cuprindea atât de multe critici strecurate pe ici pe colo sau formulate făţiş încât ar fi fost practic imposibil să ajungă în ceea ce se cheamă mainstream. După 1990 au apărut noi ediţii, scriitorul a început să fie apreciat deschis de critici (între care Susan Sontag, de pildă), iar consacrarea a fost încununată şi de ecranizarea din 1994, în regia lui Béla Tarr (un film alb-negru de aproape 7 ore).
Romanul este cronica unor existenţe sordide – ale oamenilor rămaşi în urma dizolvării unei cooperative agricole. Universul cărţii este complet închis şi cuprinde personaje puţine, fără prea mari subtilităţi sufleteşti, în general fără deosebiri esenţiale. Sunt fiinţe golite parcă de individualitate, car
