S-au văzut la Bucureşti şi cîntăreţi de operă care taie versurile pe care le dezaprobă. Rezultatul e un soi de muzică uşoară-romanţă-operă-şansonetă-improvizată.

La început a fost o excepţie simpatică. Acum e o regulă curioasă: imnul de stat e o melodie cîntată de vedete locale sau globale. Marile competiţii sportive sînt cele mai mari consumatoare de imnuri şi acolo îşi aud cetăţenii, cel mai adesea, imnul de stat. Numai că după mai bine de zece ani de încercări, astăzi, imnul cîntat pe stadion e aproape întotdeauna interpretat de un domn sau o domană de profesie cîntăreţ, în costum de gală.

Imnul se transformă într-o parafrază neaşteptată, iar accidentele pîndesc la tot pasul. Interpretul vedetă nu prea ştie versurile şi se încurcă, sare la strofa greşită sau uită şirul. Alteori, interpretul cîntă prea repede sau leneveşte şi e depăşit de fanfară.

S-au văzut, de pildă la Bucureşti, şi cîntăreţi de operă care taie versurile pe care le dezaprobă. Rezultatul general e un soi de muzică uşoară-romanţă-operă-şansonetă-improvizată care taie seriozitatea momentului şi învaţă onor public să se bălecească în kitsch.

Noua manie a imnului reformulat de vedete vine din ideea mai largă după care nimic nu există cu adevărat dacă nu e personalizat, mai precis legat cumva de faima unei celebrităţi. Imnul Republicii X devine, de fapt, melodia pe care a cîntat-o vedeta z. Sigur, imnurile nu sînt în genere, prea distractive dar tocmai asta e menirea lor: să aducă în public solemnitatea. Prea mult, se pare, pentru timpuri în care totul trebuie să distreze.