Nu cred în fenomene paranormale – cel puţin aşa încerc să mă conving – am capul prea bine înşurubat pe umeri şi picioarele prea bine înfipte pe pământ (expresie retorică: de fapt, azi picioarele mele sunt foarte precar înfipte), pentru a crede în acele mistere abstracte care se petrec între cer şi pământ.

E drept, am încercat frecvent senzaţia de déjà vu déjà vécu, dar de fiecare dată aveam explicaţii raţionale: când am vizitat prima oară Londra mi se părea familiară pentru că o cunoşteam din unele cărţi pe care le-am tradus, de la Jurnal din anul ciumei de DeFoe până la trilogia Sfârşit de capitol de Galsworthy; mi s-a părut cunoscută vila de la San Michele pentru că încă din copilărie, mama, care îmi povestea pe înţelesul meu tot ce citea, îmi istorisise, în mod repetat, Cartea de la San Michele de Axel Munthe; mi s-a părut foarte cunoscută casa cocoţată pe o stradă înaltă din Menton, unde Katherine Mansfield şi-a petrecut câţiva ani din nemiloasa- i boală, casă devenită acum muzeu, în care mi-am găsit, cu emoţie, şi traducerile mele din Jurnalul şi povestirile scriitoarei; şi, cu aceeaşi emoţie, am regăsit la Montreux, în Elveţia, hotelul Trois Couronnes, aidoma cu cel de care se leagă povestea lui Daisy Miller, celebra eroină a lui Henry James.

Toate aceste mărturii concrete, materiale, mi-au zădărnicit orice încredere în reminiscenţele unor vieţi anterioare, în premoniţii şi în fenomene paranormale. Şi totuşi, o dată în viaţă mi s-a întâmplat şi mie un soi de miracol, inexplicabil pe cale raţională.

E necesară o paranteză – preambul. În călătoriile pe care le-am făcut în străinătate în anii comunismului, nu aveam niciodată bani, cu excepţia invitaţiilor oficiale sau a burselor care mi s-au acordat. În călătoriile turistice nu aveam voie să scoatem din ţară mai mult de o sută de dolari de persoană. Toată lumea inventa tot felul de acrobaţ