Fântâna lui Petcu
Moş Tudor Sântion tocmai s-a întors de la magazin şi s-a întins în pat să se odihnească. L-au obosit şi drumul, şi căldura, iar praful mânat de vânt dinspre câmpie i-a intrat în ochi şi l-a făcut să lăcrimeze. E singur. Nevasta i-a murit cu ani în urmă. Copiii sunt pe la casele lor, cu nepoţi. Bătrânul îşi duce singurătatea într-o casă din marginea comunei Jilavele, undeva pe lângă Dridu, în judeţul Ialomiţa. E o dimineaţă de mai strălucitoare şi dalbă, cu salcâmi înfloriţi prin grădini, pe câmp, prin crânguri, o împărăţie a salcâmilor, neprihănită, care nu ştie de zbaterile oamenilor. Deodată, moşul aude o voce de bărbat strigându-l la poartă. Cine să fie? Se ridică în picioare, îşi ia bastonul, îşi pune pălăria şi, încet-încet, se iveşte în cadrul uşii. E Aurică Tudor, vecinul lui de peste drum! "Ce-i, ce s-a întâmplat?" "Hai, că a venit cineva de la Bucureşti să mergem la fântâni!". (De câte ori tulbur tihna cuiva, pentru a face un reportaj, îmi amintesc faza aia din "Nea Mărin Miliardar", cu reporterii şi fotografii, alergându-l pe protagonist, care se întoarce, exasperat, şi îi întreabă: "Bă, voi nu aveţi sirvici'?!" Ei bine, serviciul meu, în această sâmbătă de mai, luminoasă şi zumzăitoare, e să aflu tainele vechilor fântâni din care încă îşi mai astâmpără setea, din primăvară până în toamnă, prăşitorii de vie, de porumb, tractoriştii, căruţaşii, caii, poate ielele, poate sufletele rătăcitoare, în nopţile când Carul Mare îşi sprijină oiştea pe Vârful Penteleului.)
Traversăm şoseaua principală, apoi intrăm pe un drum pietros, mărginit pe dreapta de măceşi în floare. În stânga, scânteiază luciul imens al unui lac. Câteva lebede plutesc pe apa vălurită de vânt. "Ăsta a fost lacul boierului Herescu. Avea şi moşie, intrai pe pământurile lui printr-o poartă de fier, dar el făcea bani din peşte. Vindea p