S-au împlinit peste şaptezeci de ani de la debutul poetului Horia Zilieru „într-o obscură revistă a şcolarilor” (din Bucureşti) şi cincizeci şi doi de ani de la prima carte, Florile cornului tânăr (1961), în fine, patruzeci şi şapte de ani de la cartea care l-a consacrat, Orfeu îndrăgostit (1966); aproape douăzeci de volume (originale şi antologii), numeroase traduceri şi o publicistică mereu caldă, căutând în lumea literaturii solidaritatea, boema, dragostea şi gândul generos, fixează o viaţă de poet aşa cum a fost, cu un loc distinct în istoria poeziei noastre contemporane, iar antologia de autor, Melancolie de vulcan (2001), îi desenează, o dată mai mult, conturul şi oferă, într-o altă ordine, succesiunea „vârstelor” liricii noastre de azi. Prima a fost suprarealismul, reconstruind punţi surpate cu un lirism ce nu-şi epuizase resursele în anii ’40 ai secolului trecut; critica de întâmpinare s-a pronunţat la fiecare apariţie şi i-a plasat poezia în zona „poeziei neosimboliste, naivă şi ceremonioasă”, cu un „stil trubaduresc”, purtând orgolioasă „insignele retoricii tradiţionaliste”, întocmind o „gramatică a eresului”; observaţii confirmate de primele cărţi, Alcor (1967), Iarna erotică (1969), Umbra paradisului (1970), Nunţile efemere (1972), Astralia (1976), Fiul Iui Eros şi alte poezii (1978), Oglinda de ceaţă (1979), Orfeon (1980). Perspectivele pe care le-a deschis postmodernismul, asumat, în principal, de poeţii şi prozatorii generaţiei ’80, au reprezentat şi pentru Horia Zilieru, un scriitor născut parcă pentru experimentul liric, bune zone de explorare; una dintre temele esenţiale pe care vârsta postmodernă a liricii contemporane le pune în valoare este aceea a facerii poemului, a dezvăluirii versului prin el însuşi şi a redimensionării problematicii limbajului poetic, a „crizei” acestuia. Semnificative sunt, în această privinţă, Addenda la un fals tratat de