În anul orwellian 1984, studentul Ovidiu Pecican isprăvea primul său roman. Ni­merise, în schimb, într-o perioadă complicată. Ultimul deceniu socialist, se ştie, n-a fost prielnic tinerilor scriitori. Asemenea multor congeneri, îngrămădirea, de nevoie, în volume colective, iar, ulterior, tergiversările manuscrisului, ajuns inclusiv pe biroul faimosului tovarăş Dulea, aveau să marcheze o gestaţie mai degrabă insuportabilă decît fertilă, amînînd, nedrept, debutul tînărului prozator.După şase ani de aşteptare, vreme în care agonia lagărului sovietic s-a consumat pînă la capăt, ineditul roman cu titlu beatnic, Eu şi maimuţa mea, apărea la editura clujeană Dacia. Momentul s-a dovedit pe cît de imprevizibil, pe-atît de prielnic. Cititorul din 2012 s-ar putea întreba ce impact ar fi putut să aibă o scriere literară în primele luni posttotalitare, dominate de entuziasm şi confuzie. În fond, se prăbuşise un regim politic pe care mulţi îl socoteau valabil pînă la capătul lumii. Cine să plece urechea la ficţiuni estetice, cînd poporul abia scăpase de cea mai opresivă ficţiune socială, ideologică, identitară postbelică. Dacă succinta antologie a receptării ediţiei princeps ar fi lipsit din această variantă secundă a cărţii, mărturisesc că aş fi rămas un sceptic în această chestiune. Am fost însă plăcut surprins să descopăr comentarii subtile, substanţiale care l-au creditat încă de atunci pe Ovidiu Pecican drept un prozator de perspectivă.- O dialectică psihoidentitară definitorie Trei observaţii fundamentale, către care converg interpretările principalilor cronicari ai volumului – atunci, în 1990 –,merită reţinute. Considerînd cartea, asemenea lui Ion Simuţ, „un demers esenţial postmodern“, Corin Braga leagă scriitura prozatorului clujean de o estetică a fragmentarului, singura în măsură să surprindă dinamica evanescentă, sacadată a existenţei. În aceeaşi direcţie, dar cu