O criză politică nu duce în mod automat la pierderea creditului țării.

Crizele politice în Europa de est ieșită din comunism au luat de mai multe ori forme violente in sfertul de secol care scurs din momentul in care fostul bloc totalitar a inceput sa se fisureze, in 1988-1989.

Lăsând deoparte cazul particular al Iugoslaviei multietnice, o țară cum e Albania, de pildă, de dimensiuni similare cu cele ale Moldovei, a fost de la inceput o sursa de instabilitate și de fragilitate politică permanentă.

In partea cealaltă a fostului bloc comunist, în țările ieșite din defuncta URSS, Rusia și Ucraina au cunoscut cea mai mare instabilitate politică. (Stabilitatea prin dictatură a unei țări cum e Bielorusia nu intră aici în calcul.)

In Ucraina, crizele s-au succedat pînă la a deveni regula, ducând la marile manifestanții din 2004 si la strania tentativă de asasinat împotriva lui Iușcenko, in timpul alegerilor prezidențiale.

Instabilitatea a fost insa permanenta in zonă chiar si in țările mai solide care au sfârșit prin a intra in Uniunea Europeană. De multe ori, crizele au avut, pe lângă un caracter ideologic, si o latură uman-personală, fiind vorba deseori de rivalități între premier si presedinte. In Cehia, Slovacia si Polonia, asemenea rivalități au divizat clasa politică și populația, ducând la ani întregi de instabilitate.

In Slovacia, perioada de dinainte de aderarea la UE a fost dominata de instabilitatea politica starnita de fostul premier nationalist Vladimír Mečiar, care la un moment dat a fost chiar acuzat a fi fost implicat in strania răpire a fiului președintelui de atunci Michal Kováč. In Cehia, aceeași perioadă a văzut țara intr-o permanenta instabilitate politica din pricina dusmaniei personale dintre președintele Vaclav Havel si premierul, iar ulterior presedintele, Vaclav Klau