Scriam intr-un comentariu din „Jurnalul” la inceputul acestui an ca, in discursul de inaugurare a celui de al doilea mandat, presedintele Barack Obama a proclamat, in fapt, incheierea unei epoci de peste 30 de ani din politica externa americana– 1980-2012, reaganismul si neoreaganismul, adica neoconservatorismul – vremea istorica a unei Americi expansioniste, interventioniste si imperiale si ca, extrem de eliptic, a anuntat o modificare majora, strategica, in demersul international al SUA, anume intoarcerea acestei tari la dialog, negocieri si cooperare. Spuneam, de asemenea caacest mesaj va deveni, foarte curand, valabil si in cazul relatiilor romano-americane.

Ceea ce se si intampla astazi, dupa mai putin de patru luni de la acel comentariu si dupaun „dezghet” uluitor survenit, in aceasta primavara, in raporturile bilaterale. N-am apucat bine sa public o analizamai extinsaa situatiei „in teren” a defensivei antiracheta americane din Europa de Est, inclusiv din Romania ( Deveselu, cu scutul sau pe scut? la 4-7 martie) si sa estimez, dupa alte cateva zile, la 26 martie, ca viitorul proiectului respectiv este mai mult decat nesigur, si iata ca semnalele in acest sens se inmultesc cu repeziciune. Zilele trecute, cunoscutul expert geopolitic american George Friedman, din senin, ne-a readus la realitate cu un dus cu apare ce ca gheata, in cateva clipe ne-a pus fata in fata cu un inventar aproape complet de minusuri mai vechi si mai noi din sistemele noastre de aliante si politicile interne, externe, economice, financiare etc. si a daramat sau recalibrat mituri si tabu-uri, de la art. 5 din pactul NATO si himera protectiei militare americane sau a UE, la cealalte iluzii, a scutului de la Deveselu si a rachetelor nucleare rusesti, iraniene si nord-coreene atintite impotriva Romaniei, si pana la absenta armatei nationale si a unei strategii militare de aparare a