Tot coșmarul politic pe care îl trăim de mai bine de un an este cauzat de interpretarea foarte originală pe care politicienii de la noi o dau conceptului de democrație reprezentativă.

În principiu lucrurile sunt cât se poate de simple şi clare. Potrivit unei definiţii larg acceptate, democraţia reprezentativă (sau delegativă) este „acea formă a democraţiei în care cetăţenii îşi exprimă voinţa prin intermediul reprezentanţilor aleşi, cărora le delegă puterea. Aceşti aleşi, care reprezintă voinţa generală votează legi şi pot controla guvernul”.Într-un stat ideal, aceşti reprezentanţi ai poporului ar trebui să reprezinte o imagine la scară a societăţii. Chiar şi în ţările cu democraţii foarte consolidate reprezentativitatea aleşilor în raport cu specificul socio-profesional al corpului electoral este una destul de vagă (ideal ar fi ca aleşii să reprezinte toate breslele profesionale, categoriile de venituri, nivelurile de şcolarizare, clasele sociale, vârstele, sexele etc.). Fireşte, este utopic.

Ceea ce se întâmplă în România de un an încoace reprezintă întoarcerea pe dos , ca pe o mănuşă, a conceptului de democraţie reprezentativă. Practic, la noi, politicienii aleşi nu mai reprezintă voinţa poporului suveran, ci poporul suveran este redus la condiţia de pretext formal al acţiunilor prin care politicienii îşi impun propria lor voinţă în cauze de cele mai multe ori complet străine de interesul general.

În vara anului trecut după ce guvernul Ungureanu a fost îndepărtat de la putere ca urmare a schimbării peste noapte a raportului de forţe din parlament (ar fi interesant de ştiut câţi dintre parlamentarii care au trecut dintr-o barcă politică în alta şi-au consultat alegătorii înainte de a face acest gest?) am asistat la o dezlănţuire a acţiunii parlamentare în numele voinţei poporului. În câteva zile au fost schimbaţi avocatul poporului, şi preşedinţii c