Un scaun liber
10 iunie 2012
- Ştii cum miroase iarba proaspăt tăiată în oraş?, m-a întrebat ea.
- Cum?, am zis, curios să văd ce metaforă mai născoceşte.
- Ca sufletul meu, a răspuns.
Am tăcut. Şi nici ea n-a spus nimic vreme îndelungată. Mi-e atât de proaspăt în minte acest scurt dialog, de parcă l-am avut ieri, nu acum şapte ani. N-am înţeles niciodată ce-a vrut să spună. Cum n-am înţeles ce am trăit cu ea.
***
Masa mare, perfect rotundă, părea o roată de lemn ştirbă. Unul dintre cele zece scaune rămăsese gol. Absenţa celui care trebuia să-l ocupe îmi stârnea curiozitatea. Cine era invitatul simandicos, căruia îi plăcea să se lase aşteptat? La mesele vecine erau scriitori cunoscuţi, care participaseră la deschiderea festivalului de poezie din acel an.
Într-un târziu, a apărut. Mi-am folosit toate resursele interioare ca să nu-mi răzbată pe faţă uluirea. Era o femeie răpitor de frumoasă. Ba nu, fermecător de... "asimetrică". Frumuseţea ei nu stătea în trăsăturile perfecte, ci în ce transmitea chipul său: energie, rafinament, senzualitate.
În timp ce a salutat şi s-a aşezat la masă, i-am făcut portretul pentru totdeauna. Destul de înaltă, suplă, cu părul castaniu întunecat, acoperindu-i pe jumătate obrazul stâng, într-o tăietură studiată, ochi de culoarea mării pe furtună, albaştri-verzi, bărbie voluntară, uşor ascuţită. Avea în atitudinea ei ceva ciudat, contrastant, fiind deopotrivă gracilă şi elegantă, dar şi ofensivă, sportivă. Râdea şi le întorcea complimentele, cu dezinvoltură, bărbaţilor din jurul ei. Toate privirile lor erau ţinte pe ea. Celelalte două femei de la masă zâmbeau melancolic.
Micul nostru grup se animase dintr-o dată. Eu mi-am compus o mină absentă, silindu-mă să privesc prin frumuseţea aşezată chiar în dreptul meu, ca printr-o fereast