Un scaun liber

10 iunie 2012

- Ştii cum miroase iarba proaspăt tăiată în oraş?, m-a întrebat ea.

- Cum?, am zis, curios să văd ce metaforă mai născoceşte.

- Ca sufletul meu, a răspuns.

Am tăcut. Şi nici ea n-a spus nimic vreme în­delungată. Mi-e atât de proaspăt în minte acest scurt dialog, de parcă l-am avut ieri, nu acum şapte ani. N-am înţeles nicio­dată ce-a vrut să spună. Cum n-am înţeles ce am trăit cu ea.

***

Masa mare, perfect rotundă, părea o roată de lemn ştirbă. Unul dintre cele zece scaune rămăsese gol. Ab­sen­ţa ce­lui care trebuia să-l ocupe îmi stârnea cu­rio­zi­tatea. Cine era invitatul siman­di­cos, că­ruia îi plăcea să se lase aştep­tat? La me­sele vecine erau scriitori cu­noscuţi, care participaseră la deschi­derea festiva­lului de poezie din acel an.

Într-un târziu, a apărut. Mi-am folosit toate resur­sele interioare ca să nu-mi răzbată pe faţă uluirea. Era o femeie răpitor de frumoasă. Ba nu, fermecător de... "asimetrică". Fru­mu­seţea ei nu stătea în trăsăturile per­fecte, ci în ce transmitea chipul său: energie, rafina­ment, senzua­litate.

În timp ce a salutat şi s-a aşezat la ma­­să, i-am făcut portretul pentru tot­deauna. Destul de înaltă, suplă, cu părul castaniu în­tunecat, acope­rin­du-i pe ju­mătate obra­zul stâng, în­tr-o tăietură studiată, ochi de cu­loa­rea mării pe fur­tună, albaştri-verzi, bărbie vo­luntară, uşor ascuţită. Avea în atitudinea ei ceva ciu­dat, con­trastant, fi­ind deopotrivă gracilă şi ele­gantă, dar şi ofensivă, spor­tivă. Râdea şi le întorcea compli­mentele, cu dezin­voltură, bărba­ţilor din jurul ei. Toate privirile lor erau ţinte pe ea. Celelalte două femei de la masă zâmbeau melancolic.

Micul nostru grup se animase dintr-o dată. Eu mi-am compus o mină absentă, silindu-mă să privesc prin frumuseţea aşezată chiar în dreptul meu, ca printr-o fereast