”M-am născut în satul acesta. Am început să pescuiesc după ce am terminat armata. Am pescuit cu tot felul de bărci, în toată Marea Egee. Cel mai mult în zona Sarti și a Muntelui Athos”. Bătrânul Stavros, pescarul neobișnuit de timid, vorbește grecește, cu voce joasă, aproape cântată. Mike/Michailis, vecinul, grecul plecat să-și construiască alt destin la Toronto, în Canada (și reîntors în postură de investitor în turism) ne traduce-n engleză, cu cadența unui realizator de documentare științifice. Între ei, Dimitris, fiul lui Stavros, potențează povestea, cu vorbe scurte, când într-o limbă, când în cealaltă. 

Sarti e satul acela mărișor, de dincolo de apa Golfului, față-n față cu Muntele Sfânt. Vara e plin de turiști. În afara sezonului, când vilele și hotelurile se-nchid, puține familii mai rămân să locuiască aici. Printre cei puțini, și ei: Stavros, soția lui – Sofia, fiul – Dimitris. Sithonia, ca multe alte locuri din Grecia, acum trei sferturi de veac, i-a primit cu brațele deschise (la pieptul ei sărac, dar iubitor) pe grecii din vechile colonii din Asia Mică. ”Părinții mei au venit aici din insula Afisia, acum 75 de ani. Întreaga insulă s-a mutat atunci în Grecia...”, povestește Stavros, privind în largul mării, ca și cum caii înspumați ai lui Poseidon i-ar aduce vești de acolo. ”În Afisia, unii erau pescari, alții aveau alte meserii... aici însă nu au mai putut pescui: au venit săraci, fără bărcile lor, și n-au avut cu ce să-și cumpere altele. Sarti era și el un sat sărac. Ținea de Mănăstirea Xiropotamos, din Muntele Athos. Când au venit aici, cei de pe Insula Afisia au primit loturi mici de pământ, dar nu se ajungeau și munceau și pentru călugării de pe Munte. Și-au reconstruit viața. Și-au dezvoltat mici afaceri, și-au construit case, iar în anii 70, după ce s-a dezvoltat turismul aici, au investit și ei în turism”. Unii și-au făcut pensiuni. Alții taver