Focurile, cutremurile, vechimea şi cerinţele timpurilor noastre au făcut să dispară, unul câte unul, hanurile care dădeau o notă caracteristică Bucureştiului. Elegantul han al lui Manuk de astăzi era cunoscut pentru zgomotul şi mizeria pe care o provocau animalele din gospodărie.

Nu mai există bucureşteni care au apucat „Hanul Sfântului Gheorghe Nou“ sau „Hanul Şerban Vodă“, însă povestea lor merită amintită doar pentru viaţa cotidiană a bucureştenilor de altădată, pe care o dezvăluie interiorul pereţilor acestor hanuri. Adevarul.ro vă propune o incursiune în trecutul acestor edificii, reprezentative pentru Bucureştiul secolelor trecute.

Hanul bucureştean, o cetate de neînvins

Hanul bucureştean era înconjurat în toate părţile cu ziduri groase şi înalte ca de cetate, în interiorul cărora se aflau clădite prăvălii cu uşi puternice de stejar, acoperite cu table de fier şi cu una sau două ferestre mici.

Pe una din laturile pătratului sau dreptunghiului ce forma zidul înconjurător era poarta cea mare, pe unde se intra în întinsa curte a hanului. Această poartă era ca de cetate, în stare să înfrunte până şi loviturile de tun.

În interiorul hanului se mai găseau odăi, chilii şi magazii cu mărfuri în depozit, toate cu uşi groase, ferestre mici şi feruite şi ziduri tari ca de biserică.

Bolţile şi tavanele prăvălielor erau aşa de puternice încât dacă focul ardea la odăile de sus, prăvălia de jos era apărată. Din nefericire, „Focul cel Mare“ din ziua de Paşte a anului 1847 a reuşit să pârjolească tot la Hanul Sfântul Gheorghe cel Nou.

Prin fundul curţii, proptite de ziduri, erau grajdurile, şoproanele şi câte un puţ sau două care serveau cu apă rece întregul han. În mijlocul curţii se afla biserica hanului, cum era la Colţea, la Sfântul Gheorghe-Nou, care prevedea şi camere pentru călugări. @N_P