Aşa se numea pe vremuri departamentul (acest din urmă termen nu exista încă în nomenclator) de la Facultatea de Filologie (astăzi Facultatea de Litere), care îi învăţa româneşte pe studenţii – bursieri ai statului român sau ai statelor de unde proveneau, doritori să urmeze ulterior diferite specializări, medicină, agronomie, economie şi altele.

Pe la mijlocul anilor 1970, scăzând drastic cifra de şcolarizare la Filologie (rămăseseră 60 de studenţi la Română, 20 la Engleză, 18 la Franceză, ca să nu spun că alte Limbi şcolarizau din doi în doi ani), se topiseră şi normele noastre didactice. Soluţia de a preda studenţilor străini şi noi, care nu făceam parte din Catedra cu pricina, s-a dovedit salvatoare. Era vorba de un an preparator, cum fusese botezat, la care lingviştii predau elementele de bază ale limbii, iar literaţii, elementele de bază ale civilizaţiei româneşti. Nivelul era de şcoală primară. În plus, nu eram pregătiţi pentru o materie pe care n-o studiasem, la vremea noastră, în facultate. Mă refer, la literaţi. Dar nu aveam încotro. Aşa că, o dată pe săptămână, urcam dealul de la Academia Militară, unde se afla Sorbonica, cum era denumit ironic fostul Institut Pedagogic de trei ani. De la opt la două ne luptam cu morile de vânt. La unsprezece, aveam o pauză ceva mai consistentă, de care profitam ca să ne repezim la o cafea într-un bar alăturat de la Răzoare, dărâmat prin anii 1980 de autorităţi, ca să facă loc unui pasaj rutier niciodată construit.

Mi-am amintit brusc de toate acestea citind necrologul emoţionant pe care l-a consacrat Ileana Bucurenciu în precedentul număr al României literare Corneliei Comorovski. O cunoşteam din reputaţie şi din vedere de multă vreme pe profesoara de literatură comparată. Ne-am împrietenit însă abia când am fost obligaţi cu toţii să petrecem şase ore pe săptămână în compania studenţilor străini. Asta s