Emil Sorescu a murit în noaptea de 5 spre 6 decembrie 2011, probabil după miezul nopţii, nu se putea stabili cu precizie ora, nici nu avea prea multă importanţă pentru cei care descoperiseră cadavrul.
Locuia singur într-o casă veche, somptuoasă, care aparţinuse pe vremuri unor boieri moldoveni rătăciţi prin Bucureşti, pierduţi la ocnă după venirea comuniştilor, în care trăiseră pe rând mai multe generaţii de securişti. Emil Sorescu se mutase după revoluţie, după ce devenise limpede că nu mai exista vreo rudă care să revendice clădirea. Erau mai multe camere la parter şi tot atâtea la etajul la care urca o scară lată de lemn, cu ornamente înnegrite de vreme. Primul lucru ce le trecu prin minte poliţiştilor veniţi să constate decesul era că unui singur om nu-i trebuia o hardughie cât un hotel. Etajul gemea de cărţi, ca într-o bibliotecă publică, li se părea prea mult. Dar nu era cazul să cârtească.
Cu atâtea camere, omul murise în bucătărie, ca un sărăntoc, cu capul căzut pe masă, lângă o sticlă cu vin desfăcută, cu două pahare în faţă, unul pe jumătate plin. Nu se ştie cine a cerut de îndată să nu se comunice nimic presei. Era cumva un beţiv, dar, fiind persoană publică foarte cunoscută, trebuia trecut totul sub tăcere?
La etaj se afla biroul în care obişnuia să citească şi să-şi scrie cărţile. Poliţiştii au găsit câteva foi acoperite cu un scris mărunt de bărbat încăpăţânat şi hotărât, un pix negru aruncat peste ele. Următoarea carte? Aproape toată lumea ştia că Emil Sorescu încă scria de mână, recurgea la laptop doar când îşi transcria şi corecta manuscrisele. Poliţiştii s-au uitat în fugă la conţinutul acelor pagini, niciuna nu părea să aibă vreo legătură cu ce descoperiseră ei la parter. În tot biroul n-au găsit nicio scrisoare de adio sau care să explice vreun gest al sinuciderii. Nici în altă parte în casă. Nu exista niciun coş cu hârtii
