Zalăul începutul de secol XX pare, din descrierile istoricilor, un oraş boem, în care nobilimea, de regulă maghiară, şi meşteşugarii organizaţi în bresle aveau o viaţă cu nimic pe prejos decât cea a locuitorilor din oricare alt oraş european de aceeaşi mărime.

În urmă cu o sută de ani, Zalăul număra cel mult 9.000 de locuitori, iar suprafaţa oraşului nu era nici a zecea parte din ceea ce este azi. Istoricul Elena Muscă povesteşte că, venind dinspre Cluj, Zalăul începea cam pe la mijlocul actualei străzi Ghoerghe Doja şi se termina în zona Galeriilor Meseş, adică în centrul oraşului de azi. Oraşul mai avea doar încă ddouă străzi principale, actuala stradă 22 Decembrie (fostă Crasnei), care se întindea, însă, numai până în zona cişmelei Cireşica, şi strada Corneliu Coposu (fostă Republicii), până la intersecţia cu strada Kossuth.

Zalăul era locuit de familii nobiliare, româneşti şi maghiare, dar şi de meşteşugari, organizaţi în bresle. Potrivit istoricului, existau, la acea vreme, bresla măcelarilor, a tăbăcarilor, a cismarilor, a curelarilor, a olarilor - o breaslă extrem de puternică, pentru că de jur - împrejurul Zalăului era multă argilă, dar şi o breaslă a pălărierilor, care a avut reprezentanţi în Zalău până după 1990. Meşteşugarii care se ocupau cu confecţionarea sumanelor, acele haine groase de iarnă, din postav, erau organizaţi în breasla gubarilor, iar comercianţii de toate tipurile erau organizaţi în breasla negustorilor.

Elena Musca spune, însă, că, la început, zălăuanii se ocupau de aceste meşteşuguri doar iarna, când nu puteau munci în agricultură. "Producţia de vin a Zalăului era atât de bună, calitativ şi cantitativ, încât atunci când conducerea oraşului era nevoită să se împrumute la bănci din Viena sau Budapesta garantau returnarea împrumutului cu «vin curat». Iar merele din Zalău erau atât de bune şi de multe încât bel