Împătimit de visul unei călătorii în Provence, ambiţionat şi de lectura romanelor lui Peter Mayle care i-a cucerit pe toţi cei ce îşi doresc o vacanţă tradiţional provincială, între aceştia sigur şi mari vedete ale filmului mondial care ştiu cât este de ,,bon ton” să te retragi câteva zile într-un sătuc unde avantajele civilizaţiei sunt la fel de exigente ca în restaurantele pariziene de prim rang,

dar şi unde, pe aşa-zisele uliţe ale sătucului, nu se aude nici măcar cântatul unui cocoş pitic, şi iar unde Belmondo să fi şi tot te fură cel mai dulce somn, măcar la umbra unei sticle de Luberon roze pal, sub presiunea tot mai insistentă a tuturor acestor sentimente, am ,,cedat’’ ca să fiu ipocrit până la capăt, unei nesperate invitaţii de a face, în sfârşit, o excursie în Provence.

Mă gândeam şi la o eventuală replică la poveştile mele din Ultimul ţăran din Slătioara şi încercam să-mi imaginez chiar o întâlnire cu Ultimul ţăran din Provence. Vise peste vise ,,la o vârstă la care – aşa cum scrie Garcia Marquez - majoritatea muritorilor sunt morţi’’. A fost, într-adevăr, un vis pe care, tocmai pentru că mi-l doream atât de mult împlinit, nu credeam să-l mai şi trăiesc.

Prima dezamăgire a acestui vis a fost chiar ratarea întâlnirii cu Ultimul ţăran din Provence. Şi nu fiindcă acest ţăran n-ar mai exista; el există, trăieşte, prosperă, face o Franţă întreagă, şi prin existenţa lui, celebră. Sigur, e cazul să recunosc, deşi poate pe acest ţăran faptul îl enervează, celebritatea pomenitei Provence din ultimele două, sau aproape trei decenii se datorează şi circulaţiei mondiale a romanelor lui Peter Mayle, iar ,,enervarea” vine, paradoxal, şi din ,,tulburarea” liniştii provinciale produse de afluenţa agresivă a cititorilor scriitorului englez, afluenţă ce nu mai poate fi stăvilită. Ca să nu mai adaug şi povestea celor care ajung la concluzia să se şi stabilea