Teatrul Iosefinei Stoia avea săli arhipline la spectacole de referinţă ale Naţionalul craiovean, iar spectatorii râdeau copios, plângeau cu emoţie sau aplaudau frenetic.

Am întâlnit-o pe actriţa Naţionalului craiovean, Iosefina Stoia, departe de scena care i-a adus atâta bucurie. Am regăsit-o însă la fel de volubilă, cu zâmbetul pe buze, aşa cum o ştiu toţi cei care au aplaudat-o cu foc la reprezentaţiile în care interpreta cu tot sufletul rolurile sale. Şi am început să-i ascultăm povestea vieţii petrecute pe sfânta scândură a teatrului.

„Am avut o viaţă teribil de fericită. Am făcut timp de 60 de ani, ca să nu mai pun la socoteală anii de amatorism, meseria care mi-a plăcut. Mi-am iubit aşa de mult profesia încât mă întreb de ce Dumnezeu a dat cel mult 100 de ani de viaţă unui individ, şi nu 200. Am făcut-o cu foarte multă dragoste. Mi se pare că am fost un om fericit. Am încercat să trăiesc fiecare personaj, să mi-l însuşesc, să fiu personajul respectiv. Datorită acestei concepţii, am fost foarte mulţumită şi fericită în tot ceea ce am făcut. Îmi aduc aminte că am primit la un spectacol foarte multe flori, încât a trebuit să cer de la recuzita teatrului nu două-trei vaze, ci găleţi, că nu aveam unde să le pun. Şi a intrat un spectator în cabina mea să mă felicite, a dat cu ochii de florile acelea nenumărate şi a zis: «Doamne, atâtea flori nu am văzut decât la morţi». Mi-a plăcut comparaţia. L-am şi sărutat“, râde cu poftă actriţa.

Cu mască şi fără mască

Viaţa sa ca actriţă s-a consumat frumos. Sufletul i s-a încărcat de bucurie după fiecare reprezentaţie, pentru că a reuşit mereu să facă oamenii din sală să râdă, să plângă, să se bucure alături de ea sau să trăiască intens fiecare moment. „Îmi place să văd omul zâmbind, râzând. Ba am reuşit să fac să şi plângă nişte spectatori. După un spectacol, «Fluturi, fluturi», pe care l-am jucat de