Amintirile celui de-al Doilea Război Mondial sunt încă vii în mintea generalului de brigadă (în rezervă) cavalerie Iovănel Ion Bujor. Avea 22 de ani când a păşit pe câmpul de luptă, primind „botezul focului“. Anii s-au scurs cu repeziciune, dar momentele trăite în bătaia focului sunt vii în memoria acestuia.

Timpul nu a reuşit să şteargă nici măcar o clipă din trecutul de pe câmpul de luptă. Fiecare scenă se derulează cu repeziciune în fiecare noapte în mintea generalului de brigadă (r) cavalerie Iovănel Ion Bujor, cu ororile ei, cu dorul de cei de acasă, mângâiat de cele câteva rânduri creionate într-o carte poştală primită sau expediată de pe front. Drumul vieţii nu avea cum să curgă însă altfel.

În tranşeele de la Mărăşeşti, din Primul Război Mondial, tatăl său fusese rănit, „plătise tribut scump, stropind cu sângele său curat ţărâna sfântă a gliei străbune. Este internat în spital, dar, după refacere, refuză trimiterea la partea sedentară şi reintră în rândurile camarazilor săi, cu care se înfrăţise, mergând până la victoria finală de la Budapesta“, povesteşte generalul de brigadă (r) cavalerie Iovănel Ion Bujor.

Ca fiu al celui care îmbrăcat numai în albul cămăşii luptase corp la corp în acel august arzător al anului 1917, tânărul Iovănel Bujor nu putea privi războiul pe care trebuia să-l înfrunte decât cu mult curaj şi dragoste de glia strămoşească. „Tata îmi spunea: «De va fi să pleci pe front, să nu uiţi că eşti român şi noi, românii, nu avem nimic mai scump decât patria»“. Când a primit ordinul de a pleca pe front, pe 15 aprilie 1944, tânărul comandant al plutonului de aruncător Brandt cu gradul de sublocotenent a plecat având în suflet România. Purta în minte cuvintele părintelui său.

Au fost trimişi în Transnistria, undeva în apropiere de Tiraspol. Avea 22 de ani când a primit „botezul focului“. „Am fost atacaţi la intrarea pe fr