„Cârtiţa nu duce dorul răsăritului de soare” (Saadi)

Oscilând între un „Prin noi înşine” tot mai palid şi „Doamne, miluieşte!” tot mai rutinier, gândirea celor care vor să ne facă viaţa fericită are o manifestare concretă care se conformează principiului biblic „Cei din urmă vor fi cei dintâi” (Mat. 20,16); în cazul nostru depinde din care poziţie a clasamentului începi. Despre partea a doua a versetului ne-au convins alţi artizani, mai mari şi mai comisari, că situaţia este sub control: „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Cine este vinovat că noi ne deplasăm călcând strâmb pe drumul drept? Că nu ne putem hotărî asupra locului în care se află izvorul fericirii, mai aproape de marile virtuţi sau de micile păcate. Chiar este greu, sunt oameni cărora dacă nu le spui ceea ce vor să audă se enervează, se ceartă sau tac, o discuţie cu ei nu poate avea loc. Poate era bine dacă nu se aducea în domeniul politic atitudinea galeriilor de pe stadioane; ideea că tot ce fac „ai noştri” este bine şi tot ce fac „ai lor” este rău nu reuşeşte decât să prelungească perioada de vânătoare, nu de vrăjitoare, aceea a fost cândva şi nu la noi, ci în spaţiul în care nu prea încăpem acum. Este vorba de vânătoarea de funcţii, scaune şi mai ales fotolii, că până la urmă… fericiţi cei cu funcţii de conducere şi atribuţii de control, că a lor este ceea ce este, pentru noi rămâne ceea ce va fi, dacă va mai fi. Banii colectaţi cu căldarea nu lasă urme contabile, iar dacă vreun Don Quijote încearcă marea cu degetul, adică să-i verifice adâncimea, că pentru salinitate ar merge testul, va fi pus la punct de un monstru aproape mitologic format din mai multe hidre cu un singur cap. Şi gata. Se mai poate organiza o potemkiniadă cu titlu oneros, în urma căreia mireasa reeşapată poate merge cu fruntea sus şi râzând cu gura până la genunchi de poporul cel cu sufletul bolnav de deznădejd