Legenda spune că Paşa de la Babadag, care îşi avea grajdurile hergheliilor la Carahaman, era tare nenorocit din pricina feciorului său Enver. Nu-l avea decât pe el şi-l iubea ca ochii din cap. Dar acesta îi făcea multe şi grele necazuri. Rău nu era, dar era neascultător şi răsfăţat.

După obiceiul acelor vremuri, Paşa ţinea două haremuri: unul mare la Babadag şi altul mai mic la Kiustengea (Constanţa). De câte ori trecea între cele două târguri se oprea la o târlă dintre ghiol şi mare, proprietatea unui mocan care se numea Costea Alisandru, iar turcii îi spunea mai pe scurt Cogea Ali. Mocanul avea un bun tovarăş turc numit Zecherea, care îi făcea paşei cafeaua când poposeau la ei. Odată paşa s-a oprit la târla celor doi oieri, fiind însoţit de fiul său Enver. Tânărul băgă de seamă că mocanul Costea are o fată a cărei frumuseţe întrecea cu mult chiar pe cea a cadânelor celor mai frumoasă. S-a îndrăgostit cu atâta patimă, încât nu a mia vrut să-şi urmeze tatăl, spunând că rămâne să pescuiască la ghiol. Paşa, simţind primejdia, îi spuse lui Zecherea să-şi anunţe tovarăşul de necazul ce i l-ar putea aduce fiul său. Zecherea însă având ochii puşi pe mama fetei, anume Lia, nu-i spuse nimic lui Costea. Ba mai mult, l-a ajutat pe Enver să fure fata. Când să urce în barcă, fata începu să ţipe după mama-sa: Mama Lia! Mama Lia!. După multe încercări disperate, scăpă din mâinile lor şi se aruncă în ghiol. Enver a sărit după ea, dar când a scos-o din apă a văzut că este moartă. Atunci, ca ieşit din minţi, începu şi el să strige: Mamaia! Mamaia! Mamaia! în loc de Mama Lia! cum strigase fata. Cu ea în braţe se îndreptă spre mare. Nici nu băgă de seamă cum din părul despletit al fetii se scurgeau şuvoaie de apă de la ghiol, şuvoaie care creşteau, creşteau mereu. Nefericitul Enver a dispărut în mare cu iubita lui. Paşa, auzind groaznicul sfârşit al fiului său, a ridicat