Mulţimea străinilor care veneau la Bucureşti între anii 1780 şi 1800, datorită „desfătatelor sânuri ale Bucureştilor”, cum spuneau călătorii greci de atunci, i-au determinat pe hangii să se îngrijească ca hanurile să fie cât mai primitoare, iar acestea să se înmulţească cu repeziciune. Hangii aveau o mulţime de îndatoriri, dar şi câştiguri pe măsură, astfel că hanurile reprezentau un adevărat centru de profit al Bucureştiului trecut.
Nu există diferenţe semnificative între cafenele de astăzi şi hanurile de altădată, din Bucureşti. Ambele forme de distracţie aduc sau aduceau, în funcţie de perioada funcţionării lor, venituri considerabile în buzunarele patronilor.
Concurenţa acerbă de pe piaţă i-a determinat pe hangii dornici de profituri, în aceeaşi măsură şi pe oamenii de afaceri ai prezentului, să se adapteze cerinţelor potenţialilor clienţi. Numai că hangii au simţit pulsul pieţei şi şi-au extins domeniul de activitate.
De la cele mai diversificate oferte, până la metode la limita legii, hangii au recurs la orice mijloc pentru a trage cât mai mulţi clienţi. Cei mai mulţi stăpâni au spart în zidurile hanurilor pentru a face loc la cât mai multe prăvălii, care să deservească populaţia cu o gamă completă de produse.
Această acţiune în scop comercial punea în pericol siguranţa hanurilor şi a trecătorilor. În anul 1820, cei mai mari arhitecţi ai vremii îi opresc cu forţa pe Egumenul Sfântului Ion cel Mare şi Egumenul Zlătarilor să mai dărâme. Atât de mare era pofta câştigurilor.
Veniturile s-au diminuat odată cu apariţia hotelierilor, care veneau cu un aer occidental, plin de dichisuri, la care bucureştenii nu rezistau. Cel dintâi hotelier care s-a aşezat pe pământ bucureştean a fost „Hotel de l’Europe“, clădire modernă, cu accente europene.
Centrul Bucureştiului era dominat de hanuri
P
