Românii se vorbesc „de bine” sau „de rău”; niciodată însă ei nu „se vorbesc” pur şi simplu, nu se pun în discuţie. În felul acesta, naţiunea română se constituie ca o comunitate simbolică. Realul este îmblânzit şi controlat cu ajutorul epitetelor aplicate lui.

Voi discuta, în cele ce urmează, defectul care mi se pare a sta la temelia tuturor celorlalte defecte româneşti. Mai întâi însă trebuie să spun că prin „defect” nu înţeleg o anumită realitate definitorie, ci o modalitate greşită prin care românii se raportează la ei înşişi.

Cum se raportează, aşadar, românii la ei înşişi? Prin laudă sau prin injurie. Românii se vorbesc „de bine” sau „de rău”; niciodată însă ei nu „se vorbesc” pur şi simplu, nu se pun în discuţie. În felul acesta, naţiunea română se constituie ca o comunitate simbolică. Realul este îmblânzit şi controlat cu ajutorul epitetelor aplicate lui. Nu e nevoie să ştii despre cineva cine este şi ce face. E suficient să îl caracterizezi printr-un epitet.

E suficient, bunăoară, să spui – cu privire la Eminescu – „marele nostru poet naţional”. Rostirea formulei magice te scuteşte de obligaţia de a-l citi şi a-l înţelege pe Eminescu. Acelaşi lucru este valabil şi în politică. Un politician nu este analizat în funcţie de capacitatea sa. Contează doar dacă este „de-al nostru” sau nu, dacă este „patriot” sau „vândut” şi aşa mai departe. Românii par să fie, aşadar, epitete ambulante. Lauda şi injuria epuizează, în cazul nostru, universul de discurs. Faptul ca atare este plin de consecinţe.

Mai întâi, lauda şi injuria ascund realitatea. Elogiul şi opusul său transpun lucrurile în sfera excepţionalului. Dar excepţionalul, tocmai datorită faptului că este excepţional, nu poate fi valorizat. Dacă totul este o excepţie, în bine sau în rău, atunci nimic nu mai are consistenţă. În felul acesta, românii devin incapabili să îşi asume propr