Ziua 1. Mario Vargas Llosa arată mai tânăr ca acum opt ani. E frumos ca în cele mai reuşite fotografii prin care chipul lui inundă internetul. Debordează de energie. La ieşirea de la teatru, strânge mâini de bărbaţi şi îmbrăţişează femei cu setea unui matelot care tocmai s-a întors pe uscat.

Vrea Mario să facă o plimbare prin oraş, să meargă, la pas, prin Cluj, iar în felul ăsta să cunoască mai bine localitatea? Divinul oaspete e un monument de generozitate, nu a rostit toată seara „nu“, n-a refuzat nimic şi pe nimeni. Cu indulgenţă, se lasă devorat de dragostea, exprimată haotic, a celor care îl înconjoară. „Da, de ce nu? Va fi un bun exerciţiu fizic“, spune Mario.

Dar lucrurile se complică, trotuarul se umflă de oameni, toţi posesorii de aparate foto şi de telefoane moderne se aliniază ca un zid în faţa scriitorului, filmează, fac poze, cer autografe, strângeri de mână, fiecare vrea să ducă acasă o bucăţică din acest tablou istoric. Patricia însăşi, soţia scriitorului, nu rezistă ispitei şi scoate un telefon cu care începe să filmeze, numai că hoarda adoratorilor nu îi dă răgazul să încadreze imaginea, e mişcată din loc, aproape împinsă şi renunţă la ideea unui filmuleţ care să înregistreze momentul.

În faţa Teatrului Naţional se creează o procesiune ciudată, neobişnuită, ai cărei antemergători păşesc cu spatele şi, deşi aşa, cu călcâiele înainte, tocmai se pregătesc să treacă strada. Când se face verde, trec strada. Mario e la câţiva metri în urma lor. El, prin călcătura lui olimpiană, este cel care dă ritmul convoiului acestuia care se deplasează ca un crab enorm. Dacă Mario s-ar grăbi, mai mult ca sigur că admiratorii, cu spatele la drum, poziţionaţi în semicerc, s-ar împiedica şi ar cădea grămadă. Dar nu se grăbeşte.

Pe partea cealaltă a străzii, Mario se opreşte. Totuşi, totuşi, parcă lucrurile nu mai pot continua