Problema nu era dacă, problema era cînd

Dacă traversezi o odaie plină de rahaţi - spune un proverb chinezesc vechi de milenii - chiar dacă n-ai călcat în nici unul, cînd ieşi afară tot puţi. Norocul lui Reghecampf - dacă e să vorbim de un noroc în ghinion - e că, în campionatul pe care tocmai îl traversează, plin de la un cap la altul de mirosuri puturoase, drama patronului trece în al doilea plan oneroasa “omenie” din meciul cu Viitorul. Dar ne aduce aminte de cealaltă “omenie”, tot de familie, de la partida din turul campionatului, în care soţul Reghecampf a învins acasă, pe U Cluj, tot cu un multiplu de 5, foarte agreat la casele de pariuri, echipa din vremea aceea a nevesti-sii.

Antrenorii români care pleacă în străinătăţi scapă o vreme de un fotbal plin de fini, de naşi, de vechi prieteni, îndatoraţi şi de totodată recunoscători pe viaţă, de parteneri de pahar, de poker şi de amante, de o lume închisă cu legi nescrise de clan, care n-au termene de prescripţie. În străinătăţi, naşii şi finii ţin alte reguli. Reghecampf a reuşit cel mai lung slalom prin camera presărată cu rahaţi, e posibil, ba chiar probabil ca aranjamentul cu Viitorul să fi slalomat pe lîngă Reghecampf, dar mirosul fetid îl va urmări, oriunde va antrena. Oricît de dreaptă ar vrea pe mai departe să-şi ţină coloana Reghecampf, următorii patroni - şi nu numai de acasă, ci şi din alte ţări - vor şti că antrenorul duce în spate aminirea grea, grea de tot, a unor rezultate de protocol familial. Şi în Alaska ori în Patagonia dacă va ajunge să antreneze, tot îl va ajunge din urmă mirosul de latrină al unui campionat în care numărul stăpînilor penali e mult mai mare decît numărul celor care nu-s încă penali.

Ce-i ciudat e că Reghecampf avea o soluţie morală, că avea posibilitatea să anunţe o criză de rinichi, o nevralgie, o grijă medicală majoră şi să lipsească de pe bancă. Nu l-ar fi