În Europa - şi de astăzi - timpul consensului pare să fi apus. Vechiul consensualism european, care se baza pe un sistem de valori împărtăşit, nu mai poate fi resuscitat. Ultimul Consiliu european de pe 22 mai a dovedit, odată în plus, că egoismul naţional, facilitat de mecanismul interguvernamentalist, a devenit principala problemă a Uniunii. Absenţa consensului în privinţa luptei împotriva evaziunii fiscale şi a paradisurilor fiscale a dus la amâ­narea deciziilor pentru Consiliul european din decembrie. De la optimismul afişat în 2009 de unii lideri europeni (atunci, după un G20 la Londra Nicolas Sarkozy declara "S-a terminat cu paradisurile fis­cale") la realismul de astăzi pare o cale lungă. Dar de ce nu mai pot găsi europenii calea consensului? Poate pentru că - şi atât datorită lărgirii UE -Europa nu îşi mai găseşte propriul suflu ideologic.

Dispariţia - de facto, nu de jure - a creştin-democraţiei după căderea comunismului a pus Europa la remorca ideologică a SUA. Neoliberalismul, importat din SUA prin intermediul Margaretei Thatcher, a introdus în Europa un spirit concurenţial pe care comunitarismul şi personalis­mul creştin-democraţiei nu îl împărtăşeau. În acest context începe o tranziţie lentă care duce spre impasul actual. Atât transformarea doctrinară a partidelor creştin-democrate în partide conservatoare, cât şi tendinţa de social-democratizare a socialiştilor şi laburiştilor europeni (căci ce altceva au fost Consensul de la Paris conturat în jurul echipei lui Jacques Delors sau calea a treia blairistă) au creat un altfel de consens, cel din jurul "pieţei" şi efectelor sale. Încet, dar continuu, baza ideologică pe care se constituise Uniunea europeană după al doilea război mondial se eroda. Iar creşterea economică din ultimul deceniu al veacului trecut şi începutul primul deceniu al secolului al XXI-lea a pus critici acestei dezvoltări ideologice