M-am tot gândit dacă are vreun sens să scriu despre UDMR şi al ei congres, căci, iată e vorba de o Uniune, una ţapănă cum ar spune orice ardelean neaoş. O Uniunea Democrată ( am eu aici unele amenedamente în ceea ce priveşte asta cu democraţia) care de mai bine de 20 de ani, iar asta fără nicio legătură cu domnul Dumas, decide soarta politicii româneşti. Că vrem, că nu ne ţine nervii să o recunoaştem, UDMR a guvernat alături de toate partidele, iar asta indiferent de orientarea lor politică. -AA+A

Lépésről lépésre, adică pas cu pas, liderii Uniunii au plecat de la zero în ceea ce priveşte unele drepturi şi libertăţi ale etnicilor maghieri şi au ajuns în anul de graţie 2013, undeva, undeva foarte departe. Nu trebuie să uităm de faptul că Uniunea este cea care a cântat prohodul principalului inamic de după martie 1990, PUNR-ului (Partidul Unităţii Naţiunii Române), fost partid de guvernământ şi cu o tonă de lideri pe metrul pătrat, iar acum cântă „Veşnica lui pomenire” lui Vadim Tudor şi partidului pe care Tribunul a reuşit să-l facă praf şi pulbere – Partidul România Mare. Nici nu îmi mai amintesc de câte ori, PUNR sau PRM au cerut scoaterea în afara legii a UDMR, chestiune fără efect, pentru că Transilvania este aproape de doctrina liberal-conservatoare şi nu este interesată de scandaluri interetnice, în timp ce Moldova sau Muntenia nu au fost niciodată interesate şi nici nu au înţeles de la 1918 încoace cam care e „vrăjeala” cu Erdély. Cât despre Bucureşti, iată cum, dacă UDMR s-a dovedit un mijloc perfect şi loial pentru a ajunge şi rămâne la putere, adică la bani şi influenţă, distanţa de la Fanarul lui vodă Caragea la Miercurea Ciuc sau Tg. Mureş devine insignifiantă.

Este evident faptul că drumul de la Nicolae Filimon şi ai săi „Ciocoii vechi şi noi” şi până la együtt marad a fost una scurtă, iar baronii UDMR, marii latifundiari de păduri din fosta R