Zilele trecute, una din ştirile care şi-au făcut veacul pe benzile televiziunilor a fost cea în care parlamentarul Remus Cernea anunţa că doreşte să propună un proiect de lege, în care religia să nu mai fie obligatorie în şcoală.
L-am urmărit cu oarecare interes pe Remus Cernea. Un om inteligent, cu plete, care face eforturi să se afirme. Iniţial, pe lângă convingerile sale de liber cugetător, a îmbrăţişat spiritul ecologist. Apariţia sa pe scena politică ne trimite cu gândul la pletoşii Pieţei Universităţii, animaţi de voci ca Vali Sterian sau Cristi Paţurcă, din păcate plecaţi dintre noi în plină putere creatoare. Părând să se ghideze după versurile regretatului Pitiş, nu contează cât de lung am părul, important e cât şi cum gândesc!, Remus Cernea, un om ajuns la maturitate (are 39 de ani), a făcut „pasul la offside” la timp intrând în Parlament pe listele USL, o alianţă, cu al cărei program, sincer nu are nicio treabă.
Nu vreau să comentez opţiunea sa pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale. Este o chestiune străină de spiritul românesc, de moştenirea creştină bimilenară, dar asta este, „când eşti la Roma, faci ce face Roma”, adaptarea legislaţiei la normele europene, prin modificarea celebrului articol 200 produce efecte şi are urmări pe termen lung. Repet, nu asta mă preocupă. Mă preocupă un aspect legat de lupta surdă împotriva predării religiei în şcoală. Cine mă cunoaşte va zice că apăr un punct de vedere al familiei. Ţin să menţionez că deşi eu sunt dascăl de istorie, iar soţia dascăl de religie, nu la propriul bine mă gândeam. Şi ca să mă justific, am să apelez la amintirile de student şi de cadru didactic.
Unul din profesorii noştri ne spunea, spre finalul studiilor, că de noi va depinde într-o zi viitorul ţării. Era prin 2003, când intrarea în NATO se petrecuse, iar cea europeană intra pe ultima turnantă. Spunea profesorul că atunci
